Din fața blogului…

In a virtual or legendary world, your avatars may have one of this symptoms: Temperantia, Caritas, Industria, Patientia, Humanitas, Humilitas, Castitas. Read the rest of this entry »

“Trebuie să mărturisesc că personal am o pasiune pentru peisaje, dar n-am văzut niciunul pe care panourile publicitare să-l înfrumusețeze. Acolo unde priveliștea e frumoasă, cel mai rău lucru pe care îl poate face omul e să ridice un panou publicitar. Când mă voi retrage de pe Madison Avenue, am de gând să întemeiez o societate secretă de apărători ai dreptății care vor străbate lumea pe motociclete silențioase și vor ciopârți afișele la adăpostul întunericului. Ce tribunal de pe lumea asta ne-ar condamna dacă am fi prinși în flagrant aducând un beneficiu cetății? Oamenii care dețin aceste panouri sunt niște promotori lipsiți de scrupule. Ei au făcut tot ce au putut pentru a torpila legislația care interzicea afișele pe autostrăzile americane cu plată. Și-au pledat cauza spunând că industria panourilor publicitare are mii de angajați. Da, la fel și bordelurile.” (Ogilvy, Confessions of an Advertising Man)

Citind asta am realizat cât abuzează aceste panouri de câmpul nostru vizual; îți apar în față vrei nu vrei cu tot felul de mesaje, în momente și în special în locuri în care poate nu ai chef de așa ceva. Daca pentru celelalte medii publicitare îți dai acordul apăsând pe buton, deschizând pagina sau bifând vreo căsuță pentru aceste mesaje de pe panouri nu îți cere nimeni acordul și nici nu ai cum să le eviți fără să închizi ochii. Fraternizez cu ce spunea domnul Ogilvy și m-aș încumeta să merg cu motorul doar pentru a vandaliza niște panouri la adăpostul întunericului… Deși dacă stau să mă gândesc mai bine, parțial, treaba s-a rezolvat de la sine întrucât majoritatea panourilor astăzi sunt goale. Ne-ar trebui doar un investitor să bage bani în demontarea lor…care și-ar putea susține cauza cu același argument: ar crea noi locuri de muncă… numai că în domeniul construcțiilor:) .

Vorbind despre oamenii creativi și despre creativitate în general, David Ogilvy spunea așa:

Oamenii creativi sunt buni observatori, pun preț pe observația corectă (își spun lor înșiși adevărul) într-o mai mare măsură decât o fac alții. De multe ori rostesc adevăruri parțiale, dar o fac cu pasiune. Partea pe care o exprima ei este în general trecută cu vederea. Printr-o schimbare de accent și o aparentă disproporție în afirmații, încearcă să atragă atenția asupra a ceea ce trece de regulă neobservat. Văd lucrurile așa cum le vede toată lumea, dar, de asemenea, văd și ceea ce le scapă celorlalți.
Ei se nasc cu o mare capacitate a creierului. Sunt capabili să urmărească mai multe idei în același timp și să compare mai multe idei între ele - de aici, o mare capacitate de sinteză.
Au o constituție mai viguroasă și dispun de un fond excepțional de energie fizică și psihică.
Universul lor este mai complex și, în plus, ei trăiesc o viață mai complexă.
Spre deosebire de oamenii obișnuiți, au mult mai ușor acces la viața inconștientului - prin fantezie, reverie și imaginație.
…
Majoritatea marilor creații ale omului au fost inspirate din dorința de a câștiga bani. La sfârșitul unui concert la Carnegie Hall, Walter Damrosch l-a întrebat pe Rahmaninov ce sublime gânduri i-au trecut prin minte când se uita înspre public în timp ce concerta. “Măsuram din ochi cam câți plătitori de bilete sunt în sală”, a spus Rahmaninov.

În Jurnalul Fericirii a lui Steinhardt am găsit o povestioară și câteva fraze răsunătoare. Le găsiți mai jos.

“La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-l dă e mărunt, dar cu perspective imense:
„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fă-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gât, blestemă în minte ambele femei care la rândul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.
Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.

“Dar ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundându-se în rău”.

“Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea”.

“Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori”.

“Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi.”

Există in italiană expresia “bel far niente” adică “frumusețea de a nu face nimic”. Poate că reușita în viață poate fi măsurată și prin voluptatea și rafinamentul cu care reușești să nu faci nimic. Din păcate însă sunt mulți oameni care nu cunosc această bucurie. Să nu aibă nimic de făcut este pentru ei cea mai mare pedeapsă, calea cea mai sigură spre depresie și plictiseală. Sau, în cel mai fericit caz, calea spre o perioadă de relaxare în fața televizorului înfundându-se cu bere și chipsuri; e întradevăr opusul la a face ceva, dar foarte departe de “frumusețea de a nu face nimic”. Italienii au asta în sânge. Chiar și când discută afaceri ai impresia că se distrează (cu excepția mafioților care se împușcă la sfârșitul discuției, dar până și ei au un farmec aparte). O altă expresie este “l’arte d’arrangiarsi” sau “arta de a se descurca cu foarte puține resurse”. Pentru arta de a transforma câteva ingrediente foarte simple într-un festin nu e neapărat nevoie să fi bogat ci să ai talent pentru fericire.
Mă bucur să aud asta de la noii mei prieteni italienii, pentru că de când mă știu mai degrabă am întâlnit oameni și lucruri care m-au plictisit sau m-am plictisit făcând ceva care nu îmi plăcea, decât să mă plictisesc eu cu mine neavând nimic de făcut. Iar ca să traiești frumos nu ai nevoie de nimic și de nimeni (o să mă contrazică acum toți cei dependenți de confort, gadgeturi, mașini, haine, dulciuri, persoane, bla bla bla.)…cu excepția unei minți lucide, unui corp sănătos și a unui suflet curat. Și mai cred că e adevărat ce spunea cineva într-un film, cum că se găsesc ușor oameni cu care poți face lucruri dar foarte greu găsești pe cineva cu care să nu faci nimic împreună în cel mai frumos stil posibil.

Maine e ziua mea si dau big party; m-am hotarat sa serbez cu mare fast. Pentru ca nu aveam loc in vagonul din fata de la mec, am inchiriat toate trenurile metrorex unde imi pot face de cap cu toti prietenarii mei. Mancam gustarea vesela, bem sucuri acidulate si dam muzica la maxim ca nu deranjam pe nimeni. Imi cer scuze pentru acest inconvenient celorlalti participanti la traficul matinal, obisnuiti sa mai atipeasca un pic in metrou inainte de o noua zi la birou. Iar somnorosilor notorii care pleaca de acasa pe ultima suta de metri si devin recalcitranti cand stationeaza metroul 2 minute in statie, le urez maine nervi intinsi si elastici pentru ca vor stationa vreo 2 ore in trafic.Vor incepe ziua de 1 iunie cu o dimineata mai agitata dar ii sfatuiesc sa aleaga de pe i-pod o muzica mai relaxanta, gen Wolfgang Amadeus Beethoven (parca asa ii spune castigatorului eurovision 1780) si totul va fi bine.

Vulcanul, sfârcul pământului, a erupt cu presiune eliberând energie. I s-a făcut poftă să ne inunde cu lava lui. Nu știu cine l-a excitat în halul ăsta, de nu se mai oprește. Forța ce îl presează s-ar putea folosi și de celelalte sfârcuri de pe pământ…ca să împărțim pagubele uniform pe toată suprafața, nu de alta!

Cum situația e destul de gravă, se impune o manea despre vulcan. După obiceiul amerindienilor, când natura se dezlănțuie o poți îmblânzi prin dans și cântec.

Socializarea pe net. Pentru unii un hobby, pentru alții o boală. E un lucru bun că oamenii vor să-și împărtășească trăirile, că vor să se exprime, să fie conectați cu restul și să-și facă noi prieteni. Dar este rău când ceea ce se întâmplă acolo nu se mai întâmplă și în realitate. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă aflu într-un loc plin de oameni dar și de gadgeturi și să constat cu tristețe că tehnologia va câștiga întotdeauna în fața metodelor tradiționale de a face ceva, chiar și în cazul unei simple conversații. Eram într-un loc plin de oameni și mă simțeam singură. Toți se chinuiau cu încrâncenare să posteze pe diverse medii ce li se întâmpla în momentul ăla, să fie originali, să comenteze inteligent și să își informeze cât mai repede prietenii. Își trăiau realitatea cu disperarea de a găsi informații și imagini inedite pentru postat în virtual. Dorința mea de discuție despre nimic la o cafea cu cineva oarecare era desuetă și așa a și rămas.

Îmi dau seama că fiind conectat într-un mediu virtual plin de animații, aplicații, culori, mișcare, opțiuni de tot felul, programe și progrămele ajungi într-un final să consideri mediul real neatrăgător, plictisitor, mult prea simplu și monoton. Așa îmi explic de ce oamenii din topul socializării pe net, în realitate sunt asociali, apatici, retrași,  introvertiți, intoleranți cu ce se întâmplă în jur, dezamăgiți de realitate și aproape dezumanizați. Din fericire pentru afacerile unora și dependenți. 

Din punctul meu de vedere lumea virtuală are sens numai dacă te obligă să adâncești exploatarea personală, să-ți depășești niște limite, să transmiți mai mult decât faci deja în viața reală; o văd ca pe un fel de suport care ar trebui să susțină apropierea dintre oameni dar fără a le altera sensibilitatea și caracteristicile umane. Pentru mine ea nu va fi niciodată un substitut al lumii reale sau un refugiu; nici nu ar avea cum pentru că fără lumea reală nici nu ar putea exista. Voi prefera întotdeauna să povestesc când arăt o poză decât să o postez pur și simplu, să conversez într-o cafenea decât pe un chat sau să râd pentru că m-am prins de glumă nu numai pentru că mi s-a arătat un smiley.

Mulți îmi reproșează că nu mă comport normal pentru vârsta mea, că nu intru în profilul clasic al omului responsabil și serios și mă țin numai de glume și iau viața prea ușor. Având în vedere că eu nu mă pot judeca obiectiv iar ei s-ar putea să aibă dreptate, azi m-am gândit să le fac o bucurie și am fost dispusă să îmi aplic de bună voie, împotriva voinței mele, un program de seriozitate drastică cu priviri și preocupări inteligente demne de vârsta pe care o am. Și cum veneam eu pe cărare prin parc, savurând un capucino în modul cel mai decent și serios posibil, fără priviri în văzduh, stat la soare sau joc de glezne, trec pe lângă un domn serios și el, paznic al parcului, care îmi spune: “Vedeți să nu vă îmbătați cu cafeaua aia!”.

Vedeți voi, dragii mei, la replica asta chiar nu am cum să stau serioasă și nici în fire nu îmi stă să iau omul la bătaie că face glume cu mine dimineața; ba mai mult, chiar mi-a plăcut replica lui. Și uite așa, planul meu a murit în fașă. Pentru că m-am râs cu un om necunoscut și fără studii superioare prin parc în timp ce veneam la servici, ceea ce nu este normal pentru un om de vârsta mea de la care voi aveți pretenții. Acum cel puțin nu mai puteți da vina pe mine, pentru că am avut bunăvoință. Dar dacă universul nu vrea ca eu să mă comport normal și îmi scoate în față replici din astea, cum aș putea să mă opun?

The perfume asks the flower:
“who can tell me why I exist?” 
Do non loose your  heart, dear friend, 
in a perfect dawn
you will blend your life
with all the life and at the end
you will know, why you exist.

Am aflat că mirosul apei de mare sau cel de mir pot fi înlănțuite într-o sticlă și înglobate într-un parfum, pentru a le putea tatua pe piele. Alături de opium, absint, santal, smochine, mușcată, iasomie, chihlimbar și multe altele. Sau alături de aroma unui an memorabil cum ar fi 1969 (revolutia sexuala), 1725 (cassanova) sau 1740 (marquis de sade). Am descoperit mirosul ca desfătare a spiritului într-o călătorie 3D în timp, spațiu și natură a cărui parte integrantă este. Călătoria se oprește în momentul perfect, de regăsire și bucurie intensă, care poate fi trăit la nesfârșit și încremenit pentru eternitate în piele sub formă de parfum. 

Descoperirea s-a petrecut într-un butic de parfumuri din București, apărut întâmplator în calea mea, pe o străduță pe care, de obicei, o evitam. Am înțeles în sfârșit la ce folosește parfumul, după o perioadă în care mă hotărâsem să renunț la el, pentru că nu mai găseam plăcerea și utilitatea în folosirea lui. Apa și săpunul mi se păreau suficiente.