Din fața blogului…

În Jurnalul Fericirii a lui Steinhardt am găsit o povestioară și câteva fraze răsunătoare. Le găsiți mai jos.

“La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-l dă e mărunt, dar cu perspective imense:
„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fă-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gât, blestemă în minte ambele femei care la rândul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.
Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.

“Dar ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundându-se în rău”.

“Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea”.

“Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori”.

“Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi.”

O să vorbim azi despre armonie, dragii mei. Sau, mai exact, despre potrivirea desăvârșită a elementelor unui întreg. Sau, muzical vorbind, despre combinarea simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. Am putea să le numim legile armoniei și să le aplicăm în tot ce înseamnă viață, nu numai în muzică. Fiecare din noi putem fi un sunet. Cu minim trei dintre noi se poate forma un acord, cel mai mic grad al armoniei. Mai multe acorduri dau naștere unei melodii…și tot așa până îndeplinim viziunea marelui compozitor.
Dacă se întâmplă să cânți într-o orchestră faci parte dintr-un întreg. Sunetele pe care le emiți tu sunt absolut necesare pentru armonia întregii orchestre. Trebuie așadar să ști întâi care îți e locul, care îți sunt sunetele specifice și apoi să le emiți foarte bine astfel încât armonia întregului să crească. Paradoxal însă, deși scopul tău este reușita întregului, activitatea ta presupune detașarea completă față de celelalte componente ale acestuia, astfel încât ele să nu te poată influența, distrage sau încurca în niciun fel. Ceea ce fac ele este la fel de important ca ceea ce faci tu. Le poți ajuta cel mai bine dacă te concentrezi asupra sunetelor tale. Atunci când unele din ele s-au oprit, s-au încurcat, s-au împotmolit creând pentru scurt timp dezarmonie le poți ajuta cel mai bine dacă continui să cânți oferindu-le astfel colacul de salvare. Asta înseamnă că fiecare își iartă și se descurcă cu propriile greșeli, limite sau nelămuriri până este din nou îndeajuns de puternic și concentrat pentru a prinde ritmul. Cu cât îți revii mai repede din greșeală cu atât mai bine iar dacă insiști în propria greșeală o să ajungi să îi încurci pe ceilalți și să fii eliminat. Marele compozitor nu renunță la armonie pentru o notă.Te gândești să renunți sau să îi încurci intenționat pe ceilalți? În cazul ăsta melodia se poate schimba astfel încât tu să nu mai faci parte din ea. E motivul pentru care cu doar șapte note se pot obține milioane de melodii.

În cartea pe care am devorat-o în ultima săptămână apare o credință balineză, conform căreia orice om e însoțit la naștere și pe tot parcursul vieții de patru frați spirituali, întruchiparea celor patru virtuți necesare (după părerea lor) pentru a te simți fericit și în siguranță: inteligența, prietenia, tăria și poezia. Adevărat sau nu, mi-a plăcut credința lor. Astfel încât, duminică dimineața acu’ două săptămâni, în timp ce mă duceam la sport, mă întrebam unde o fi fratele meu poezia. Am câteva dovezi străvezii că m-a însoțit o bucată de vreme, dar aveam nevoie de el în dimineața aia ploioasă. Trebuie să menționez că aveam nevoie de el dar îmi era prea lene să citesc sau să compun vreo poezie astfel încât să îmi pot liniști această nevoie.. Ajungând la sală bineînțeles că am uitat de gândurile mele de pe drum și după ce ne-am complimentat reciproc ca de obicei, eu și profa ne-am așezat la un cappuccino pe terasă…cu ploaia pe fundal. Vorbim noi ce vorbim până s-a lăsat liniștea, din care, dintr-o dată începe profa:

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orăşenii, pe trotuare,

Merg ţinându-se de mână,

Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,

De sub vechile umbrele, ce suspină

Şi se-ndoaie,

Umede de-atâta ploaie,

Orăşenii pe trotuare

Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare

Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,

Numărând

În gând

Cadenţa picăturilor de ploaie,

Ce coboară din umbrele,

Din burlane

Şi din cer

Cu puterea unui ser

Dătător de viaţă lentă,

Monotonă,

Inutilă

Şi absentă…

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân şi o bătrână

-
Două jucării stricate -

Merg ţinându-se de mână…

Am rămas cu buzele îngropate în spuma de lapte cu scorțișoară de la cappuccino, încremenită între râs și plâns, nu știam ce să zic așa încât n-am mai zis nimic și doar am ascultat cuminte. Repriza a continuat cu citate din Cicero în latină (din care n-am înțeles mare lucru) până când au apărut celelalte fete și am început șirul de flotări, abdomene și toate cele. Deci nimic nu e imposibil pentru fratele meu poezia; s-a strecurat discret printre case, printre blocuri, printr-un trafic liniștit de duminică, printre oamenii supărați, plictisiți și depresivi din cauza vremii de afară, printre banalele lucruri și discuții zilnice pentru a  înnobila toate astea cu farmecul și misterul lui. Poezia înnobilează realitatea (din care, de fapt, își ia miezul) astfel încât ajung să le ador pe amândouă în egală măsură.

Există in italiană expresia “bel far niente” adică “frumusețea de a nu face nimic”. Poate că reușita în viață poate fi măsurată și prin voluptatea și rafinamentul cu care reușești să nu faci nimic. Din păcate însă sunt mulți oameni care nu cunosc această bucurie. Să nu aibă nimic de făcut este pentru ei cea mai mare pedeapsă, calea cea mai sigură spre depresie și plictiseală. Sau, în cel mai fericit caz, calea spre o perioadă de relaxare în fața televizorului înfundându-se cu bere și chipsuri; e întradevăr opusul la a face ceva, dar foarte departe de “frumusețea de a nu face nimic”. Italienii au asta în sânge. Chiar și când discută afaceri ai impresia că se distrează (cu excepția mafioților care se împușcă la sfârșitul discuției, dar până și ei au un farmec aparte). O altă expresie este “l’arte d’arrangiarsi” sau “arta de a se descurca cu foarte puține resurse”. Pentru arta de a transforma câteva ingrediente foarte simple într-un festin nu e neapărat nevoie să fi bogat ci să ai talent pentru fericire.
Mă bucur să aud asta de la noii mei prieteni italienii, pentru că de când mă știu mai degrabă am întâlnit oameni și lucruri care m-au plictisit sau m-am plictisit făcând ceva care nu îmi plăcea, decât să mă plictisesc eu cu mine neavând nimic de făcut. Iar ca să traiești frumos nu ai nevoie de nimic și de nimeni (o să mă contrazică acum toți cei dependenți de confort, gadgeturi, mașini, haine, dulciuri, persoane, bla bla bla.)…cu excepția unei minți lucide, unui corp sănătos și a unui suflet curat. Și mai cred că e adevărat ce spunea cineva într-un film, cum că se găsesc ușor oameni cu care poți face lucruri dar foarte greu găsești pe cineva cu care să nu faci nimic împreună în cel mai frumos stil posibil.

Maine e ziua mea si dau big party; m-am hotarat sa serbez cu mare fast. Pentru ca nu aveam loc in vagonul din fata de la mec, am inchiriat toate trenurile metrorex unde imi pot face de cap cu toti prietenarii mei. Mancam gustarea vesela, bem sucuri acidulate si dam muzica la maxim ca nu deranjam pe nimeni. Imi cer scuze pentru acest inconvenient celorlalti participanti la traficul matinal, obisnuiti sa mai atipeasca un pic in metrou inainte de o noua zi la birou. Iar somnorosilor notorii care pleaca de acasa pe ultima suta de metri si devin recalcitranti cand stationeaza metroul 2 minute in statie, le urez maine nervi intinsi si elastici pentru ca vor stationa vreo 2 ore in trafic.Vor incepe ziua de 1 iunie cu o dimineata mai agitata dar ii sfatuiesc sa aleaga de pe i-pod o muzica mai relaxanta, gen Wolfgang Amadeus Beethoven (parca asa ii spune castigatorului eurovision 1780) si totul va fi bine.

E cald, miroase bine şi e linişte. O melodie rusească lentă se aude în surdină. Intru în camera cu lumină difuză şi mă dezbrac de toate straturile de haine, griji, probleme. Afară e frig şi plouă…Mă întind pe masă, cu un prosop gros şi pufos peste mine. Lumânări ard în suporturi de sticlă mov, iar vapori de esenţă parfumată îmi gâdilă nările. Am venit la masaj. Răsfăţul trupului şi odihna minţii pentru bunăstarea sufletului. Vin două mâini să mă frământe după ce s-au încălzit înainte. Închid ochii, renunţ să mai gândesc şi îmi las trupul, cu inteligenţa lui, să se descurce singur. Mă ating întâi stropii de ulei împrăştiaţi intenţionat pe piele, după care vin, într-un dans sincron bine studiat, cele două mâini. Iar eu încep să fug. Fug prin corpul meu să nu mă prindă mâinile. Mă ascund undeva adânc, de unde să văd şi să simt toate astea detaşată, fără să mă foiesc de la gâdilat sau de la durere. De data asta, mă pitesc după colţul sprâncenei proaspăt pensate. Îmi închipui corpul ca o cocă sub presiunea unui făcăleţ. Se subţiază în partea de jos pe măsură ce făcăleţul urcă împingând surplusul. Îmi simt fiecare os, fiecare muşchi, fiecare părticică a corpului ca şi cum m-ar construi cineva acum. Venele şi arterele mi se arcuiesc ca elasticul de la praştie. Degetele de la mâini şi de la picioare mi se întind ca guma de mestecat trasă cu mâna din gura care nu mai are chef să o mestece. M-am predat demult. Refuz să reacţionez şi asta pentru că am încredere şi stiu că ce se întâmplă cu mine e bine. Parcă eu şi cele două mâini care mă frământă suntem din acelaşi aluat.

Până la urmă masajul este un schimb. Dai ceea ce ţi-ar plăcea să primeşti şi primeşti ceea ce ţi-ar plăcea să dai. Un transfer în timpul căruia îţi predai corpul pentru ca mai apoi să îl conştientizezi. Îl iei la o analiză măruntă şi îl pui la punct. Doar este instrumentul de funcţionarea căruia depind emisia mesajelor proprii şi recepţia semnalelor externe.

După ce s-a terminat frământarea am timp un minut să îmi revin. Ies din ascunzătoare să îmi invadez din nou corpul. Parcă e mai mult loc, mai liber, mai senin, mai treaz. Încep să mişc şi mă ridic. Mâinile îmi spun uimite că se simt relaxate chiar şi după atâta muncă. Zâmbesc. Eu mă simt ameţită chiar şi după atâta relaxare. Mă bucur că sunt la loc aşa cum mă ştiam.

Vulcanul, sfârcul pământului, a erupt cu presiune eliberând energie. I s-a făcut poftă să ne inunde cu lava lui. Nu știu cine l-a excitat în halul ăsta, de nu se mai oprește. Forța ce îl presează s-ar putea folosi și de celelalte sfârcuri de pe pământ…ca să împărțim pagubele uniform pe toată suprafața, nu de alta!

Cum situația e destul de gravă, se impune o manea despre vulcan. După obiceiul amerindienilor, când natura se dezlănțuie o poți îmblânzi prin dans și cântec.

Dacă ne-am transplanta inima în locul creierului am începe să gândim cu sufletul? Asta o fi soluția pentru ca sufletul să preia conducerea și să se facă ascultat?

Și dacă pe creier l-am aduce în locul ficatului am începe să digerăm și să folosim energia mai inteligent și nu ca nehaliții?

Dar dacă ficatul s-ar muta în locul inimii am sesiza oare diferența? Am putea iubi cu ficatul? Că oricum…cine mai iubește cu inima în ziua de azi? Încercăm să o protejăm ca să nu sufere șocuri puternice condamnând-o astfel la putrezire și mucegăire convinși că facem bine. Iubirea ajunge azi puțin peste nivelul coapselor în cazurile în care nu se oprește între picioare.

Or fi transplanturile astea singura soluție pentru a folosi eficient aceste organe și am putea stârpi astfel atacurile cerebrale și de cord care ne doboară prin învăluire ca pe cârpe până să ne dăm noi seama ce ne-a lovit?

Oamenii simpli, săraci și muncitori

Încep mereu ziua în zori.

Au viața grea, urâtă și amară

Ce îi apasă ca o fiară.

Ar vrea să râdă și să spere

Că Domnul le va da putere,

Dar pentru asta tre’ să bea

În barul de la scara ta.

Acolo este lumea lor

Și n-au nevoie de decor.

Nu vor nimic

Decât să fugă

De soarta ce le pare crudă.

Ar fi prea crunt să le explici

Că, de fapt, ei au fost învinși.

Portocalii și chiar egale,

Literele de la intrare

Anunță ferm, cu înverșunare,

Ceea ce tu deja ști

Că ăla este BAR DE ZI.

E plin de lume și de fum

Și parcă aș vrea o dușcă acum.

Să beau cu ei și să le spun

Că locul lor e cel mai bun,

Pentru că stau, fără să știe,

Lângă omul ce mi-e drag mie.

Socializarea pe net. Pentru unii un hobby, pentru alții o boală. E un lucru bun că oamenii vor să-și împărtășească trăirile, că vor să se exprime, să fie conectați cu restul și să-și facă noi prieteni. Dar este rău când ceea ce se întâmplă acolo nu se mai întâmplă și în realitate. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă aflu într-un loc plin de oameni dar și de gadgeturi și să constat cu tristețe că tehnologia va câștiga întotdeauna în fața metodelor tradiționale de a face ceva, chiar și în cazul unei simple conversații. Eram într-un loc plin de oameni și mă simțeam singură. Toți se chinuiau cu încrâncenare să posteze pe diverse medii ce li se întâmpla în momentul ăla, să fie originali, să comenteze inteligent și să își informeze cât mai repede prietenii. Își trăiau realitatea cu disperarea de a găsi informații și imagini inedite pentru postat în virtual. Dorința mea de discuție despre nimic la o cafea cu cineva oarecare era desuetă și așa a și rămas.

Îmi dau seama că fiind conectat într-un mediu virtual plin de animații, aplicații, culori, mișcare, opțiuni de tot felul, programe și progrămele ajungi într-un final să consideri mediul real neatrăgător, plictisitor, mult prea simplu și monoton. Așa îmi explic de ce oamenii din topul socializării pe net, în realitate sunt asociali, apatici, retrași,  introvertiți, intoleranți cu ce se întâmplă în jur, dezamăgiți de realitate și aproape dezumanizați. Din fericire pentru afacerile unora și dependenți. 

Din punctul meu de vedere lumea virtuală are sens numai dacă te obligă să adâncești exploatarea personală, să-ți depășești niște limite, să transmiți mai mult decât faci deja în viața reală; o văd ca pe un fel de suport care ar trebui să susțină apropierea dintre oameni dar fără a le altera sensibilitatea și caracteristicile umane. Pentru mine ea nu va fi niciodată un substitut al lumii reale sau un refugiu; nici nu ar avea cum pentru că fără lumea reală nici nu ar putea exista. Voi prefera întotdeauna să povestesc când arăt o poză decât să o postez pur și simplu, să conversez într-o cafenea decât pe un chat sau să râd pentru că m-am prins de glumă nu numai pentru că mi s-a arătat un smiley.