Din fața blogului…

Oamenii simpli, săraci și muncitori

Încep mereu ziua în zori.

Au viața grea, urâtă și amară

Ce îi apasă ca o fiară.

Ar vrea să râdă și să spere

Că Domnul le va da putere,

Dar pentru asta tre’ să bea

În barul de la scara ta.

Acolo este lumea lor

Și n-au nevoie de decor.

Nu vor nimic

Decât să fugă

De soarta ce le pare crudă.

Ar fi prea crunt să le explici

Că, de fapt, ei au fost învinși.

Portocalii și chiar egale,

Literele de la intrare

Anunță ferm, cu înverșunare,

Ceea ce tu deja ști

Că ăla este BAR DE ZI.

E plin de lume și de fum

Și parcă aș vrea o dușcă acum.

Să beau cu ei și să le spun

Că locul lor e cel mai bun,

Pentru că stau, fără să știe,

Lângă omul ce mi-e drag mie.

Socializarea pe net. Pentru unii un hobby, pentru alții o boală. E un lucru bun că oamenii vor să-și împărtășească trăirile, că vor să se exprime, să fie conectați cu restul și să-și facă noi prieteni. Dar este rău când ceea ce se întâmplă acolo nu se mai întâmplă și în realitate. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă aflu într-un loc plin de oameni dar și de gadgeturi și să constat cu tristețe că tehnologia va câștiga întotdeauna în fața metodelor tradiționale de a face ceva, chiar și în cazul unei simple conversații. Eram într-un loc plin de oameni și mă simțeam singură. Toți se chinuiau cu încrâncenare să posteze pe diverse medii ce li se întâmpla în momentul ăla, să fie originali, să comenteze inteligent și să își informeze cât mai repede prietenii. Își trăiau realitatea cu disperarea de a găsi informații și imagini inedite pentru postat în virtual. Dorința mea de discuție despre nimic la o cafea cu cineva oarecare era desuetă și așa a și rămas.

Îmi dau seama că fiind conectat într-un mediu virtual plin de animații, aplicații, culori, mișcare, opțiuni de tot felul, programe și progrămele ajungi într-un final să consideri mediul real neatrăgător, plictisitor, mult prea simplu și monoton. Așa îmi explic de ce oamenii din topul socializării pe net, în realitate sunt asociali, apatici, retrași,  introvertiți, intoleranți cu ce se întâmplă în jur, dezamăgiți de realitate și aproape dezumanizați. Din fericire pentru afacerile unora și dependenți. 

Din punctul meu de vedere lumea virtuală are sens numai dacă te obligă să adâncești exploatarea personală, să-ți depășești niște limite, să transmiți mai mult decât faci deja în viața reală; o văd ca pe un fel de suport care ar trebui să susțină apropierea dintre oameni dar fără a le altera sensibilitatea și caracteristicile umane. Pentru mine ea nu va fi niciodată un substitut al lumii reale sau un refugiu; nici nu ar avea cum pentru că fără lumea reală nici nu ar putea exista. Voi prefera întotdeauna să povestesc când arăt o poză decât să o postez pur și simplu, să conversez într-o cafenea decât pe un chat sau să râd pentru că m-am prins de glumă nu numai pentru că mi s-a arătat un smiley.

Sa zicem ca sunteti extenuati fizic si psihic dupa o perioada solicitanta in care vointa, sentimentele si rabdarea v-au fost puse la incercare. In acest caz va trebuie o pauza pentru a va reinvigora spiritul nastrusnic. Trebuie sa dezbracati urgent costumul de morocanos si imbracati-l pe cel de bucatar. Si cum totul pe lumea asta a pornit de la un amarat de mar, iar Eva nu vrea in ruptul capului sa recunoasca ca a gresit, va propun o reteta culinara foarte simpla cu mere, ca sa ne bucuram de ele cat mai putem.

Va trebuie urmatoarele: mere romanesti busite (4-5), aluat de foietaj inghetat (eu am folosit unul bulgaresc Bella; pachetul are 2 foi groase inauntru), scortisoara macinata, nucsoara, rom, zahar, unt, 1 ou, sirop (pentru ornat farfuriile). Inainte de a va apuca de treaba, sunati repede 3-4 prieteni si invitati-i la voi. Trebuie sa ajunga inainte ca merele sa fie gata, ca sa prinda si mirosul din casa (e de maxim efect!). Apoi lasati aluatul la dezghetat (una sau ambele foi, depinde cate mere aveti), curata-ti merele, goliti-le de miez. Amestecati scortisoara, nucsoara, zaharul (cate 1-2 lingurite pentru fiecare mar) si romul pentru umplutura. Intinde-ti aluatul si taiati-l in 4 sau 5 patratele (maxim pentru o foaie). Puneti merele in centrul patratelului de aluat, adaugati in golul din centru umplutura iar deasupra putin unt. Inveliti marul cu aluat formand un pachetel. Sa fixati bine aluatul sus ca sa nu se desfaca in cuptor. Inveliti astfel toate merele si punetile intr-o tava unsa cu unt. Inainte de a le baga la cuptor trebuie sa le ungeti cu un ou batut. Bagati la cuptor la foc mic cam 30 min.

Pana se fac merele, aveti altceva de facut. Ornati farfuriile! Cu un sirop de ciocolata sau caramel faceti un desen. Eu am facut o panza de paianjen. Incercati pe cat posibil sa iasa toate farfuriile la fel.

Dupa 45 de minute, desertul vostru ar trebui sa fie gata iar prietenii ar fi trebuit sa ajunga. Vor fi uimiti sa va vada in costumul de bucatar…Scoateti merele din cuptor, lasati-le putin sa se raceasca, asezati-le pe farfurii si serviti-le.

Pofta cu care vor inghiti fiecare imbucatura, uimirea ca un lucru atat de simplu e atat de bun si felul in care isi vor baga mainile in desen crezand ca e modelul farfuriei ar trebui sa fie suficiente pentru a va aduce inapoi buna dispozitie.

Cum în ultima vreme am abordat probleme destul de serioase pentru perioada asta a anului :)  iată un banc, bun pentru descrețit părul creț sau frunțile, fiecare cu ce are…

Întorcându-se de la coasă, cu căruța plină, Vasile își mâna de zor calul. În faptul serii fiind își biciuia bidiviul din ce în ce mai tare. La un moment dat, sătul de atâta cotonogeală, calul se oprește în drum, se întoarce către Vasile și cu o privire plină de expresivitate îi spune:

- Măi Vasile, dă-o mă-n aia mă-sii de treabă! Dai în mine ca într-o vită. Nu te gândești că sunt și eu din carne, că simt fiecare lovitură și sufăr enorm. Ce dracu’ mă Vasile!

Auzindu-și calul vorbind, îngrozit, Vasile aruncă hățurile din mâini și o rupse la fugă peste fânețe livid la față. Credinciosul lui câine îl urmă îndeaproape. La un moment dat, obosit, Vasile se opri și se așeză pe o piatră. La scurt timp sosi și câinele care, gâfâind, îi spuse:

- Bă Vasile, să fiu al dracului, ce m-a speriat calu’ ăla când a început să vorbească!.

Mulți îmi reproșează că nu mă comport normal pentru vârsta mea, că nu intru în profilul clasic al omului responsabil și serios și mă țin numai de glume și iau viața prea ușor. Având în vedere că eu nu mă pot judeca obiectiv iar ei s-ar putea să aibă dreptate, azi m-am gândit să le fac o bucurie și am fost dispusă să îmi aplic de bună voie, împotriva voinței mele, un program de seriozitate drastică cu priviri și preocupări inteligente demne de vârsta pe care o am. Și cum veneam eu pe cărare prin parc, savurând un capucino în modul cel mai decent și serios posibil, fără priviri în văzduh, stat la soare sau joc de glezne, trec pe lângă un domn serios și el, paznic al parcului, care îmi spune: “Vedeți să nu vă îmbătați cu cafeaua aia!”.

Vedeți voi, dragii mei, la replica asta chiar nu am cum să stau serioasă și nici în fire nu îmi stă să iau omul la bătaie că face glume cu mine dimineața; ba mai mult, chiar mi-a plăcut replica lui. Și uite așa, planul meu a murit în fașă. Pentru că m-am râs cu un om necunoscut și fără studii superioare prin parc în timp ce veneam la servici, ceea ce nu este normal pentru un om de vârsta mea de la care voi aveți pretenții. Acum cel puțin nu mai puteți da vina pe mine, pentru că am avut bunăvoință. Dar dacă universul nu vrea ca eu să mă comport normal și îmi scoate în față replici din astea, cum aș putea să mă opun?

Am ajuns la concluzia că cel mai de preț lucru pe care îl am este viața mea. Mă simt norocoasă că sunt. Că am ocazia să fiu. Și aș vrea să prelungesc ocazia la nesfârșit. Mă simt un mic creator, deși nu creez nimic concret. Din nefericire, sunt departe de stadiul în care aș putea transforma un bloc de marmură în La Pieta, deși Michelangelo a făcut asta la doar 23 de ani. O operă de artă ar fi, după mine, una din modalitățile de a rămâne (din păcate, doar la figurat) nemuritor. Și dacă, printr-o minune, am fi cu toții creatori geniali cine ar mai rămâne să admire operele noastre? De aceea, mă gândesc să fac altfel. Nu îmi voi dedica viața unei opere de artă ci îmi voi transforma, la propriu, viața într-o operă de artă. Pentru că arta supraviețuiește, nu creatorul ei. Deci, eu pot dăinui dacă viața mea este operă de artă, nu? 

Viața este ocazia spiritului viu de a fi el însuși creator, chiar de alte vieți, după cum bine știm. Este ocazia lui de a se exprima, de a-și da o formă concretă și palpabilă. Și dacă toți avem la bază același fond, aceeași substanță, înseamnă că viața este modalitatea de expresie a fondului prin forme. Forma fără fond nu este oare la fel de inexpresivă ca și fondul fără forme? Și pentru că altă operă de artă nu pot produce, voi fi sculptorul vieții mele. Voi da formă gândurilor și sentimentelor prin gesturi și cuvinte, nu cu teama că le reduc din nemărginire dacă le concretizez ci având curajul să mă ridic la înălțimea lor. Cum gândurile și sentimentele nu îmi aparțin în întregime, căci eu doar le recepționez, cuvintele și gesturile pot fi cu totul ale mele, forma mea perfectă a fondului același pentru toți. Trupul, mintea și sufletul vor fi uneltele cu care voi ciopli sau ciopârți în voie. Din fericire, am ajuns în stadiul în care știu cel puțin cum să le folosesc cu îndemânare fără să le stric, dar sunt departe de utilizarea lor optimă la capacitatea maximă. 

Aș dori ca din 2010 să ne utilizăm cu toții uneltele astfel încât întreg potențialul lor creator să ne fie dezvăluit iar viața noastră se se transforme într-o competiție a frumosului, într-un muzeu permanent deschis.

Cand te-am intalnit, nu am vrut sa te pup.

Cand veneai spre mine, ma rugam sa nu te opresti cumva in dreptul meu.

Cand m-ai invitat la dans, mai intai am refuzat.

Cand ai plecat, mi-as fi dorit sa ramai.

Cand am inteles ca te iubesc, am realizat ca am o problema.

Cand am inteles ca te iubesc, am inceput sa iubesc totul si pe toti.

Deci, in acest moment am o problema si imi vine sa pup usa de la lift. Cum vine asta?

Si in loc sa ma plang si sa ma vait ca problema ma depaseste, nu stiu cui sa ii multumesc si ma simt cel mai binecuvantat om de pe pamant.

Am pupat pamantul, am pupat apa, am muscat din aer …daca sunt ele de vina pentru problema mea, vreau sa stie ca le multumesc.

Nu pot sa plang de durere pentru ca imi vine sa plang de fericire.

Cu ce sunt eu de vina daca nu mi-am inchipuit ca poti exista? Credeam ca visele sunt una iar realitatea este alta; doua chestii separate. Si m-am inselat singura! Viata ma iubeste iar eu o iubesc pe ea.

Avea pe cap un trigon

Si-arata ca Napoleon

Pe fata era manjit

Ceea ce m-a cam uimit

De aceea am refuzat

Sa il pup, cum m-a rugat

Dar la urma am cedat

Ca sa nu mi-l pun in cap.

Read the rest of this entry »

Băiat simplu de la țară

Își dorește-o căprioară,

Suplă, tandră și firavă

Ca să aibă-n ea zăbavă;

Și frumoasă și cochetă,

Să nu fie marionetă

Și nici rea și-afurisită

Ca să fie părăsită.

Nu e simplu, dar nici greu

Să îl înțelegi mereu;

E ciufut și are toane

De îți vine să-ți dai palme.

Nu stă locului o clipă

Ceea ce te cam incită.

E sensibil, totuși dur; 

Greu să îi găsești cusur;

Cere mult și dă puțin

Asta este tot ce știm.

Read the rest of this entry »

The perfume asks the flower:
“who can tell me why I exist?” 
Do non loose your  heart, dear friend, 
in a perfect dawn
you will blend your life
with all the life and at the end
you will know, why you exist.

Am aflat că mirosul apei de mare sau cel de mir pot fi înlănțuite într-o sticlă și înglobate într-un parfum, pentru a le putea tatua pe piele. Alături de opium, absint, santal, smochine, mușcată, iasomie, chihlimbar și multe altele. Sau alături de aroma unui an memorabil cum ar fi 1969 (revolutia sexuala), 1725 (cassanova) sau 1740 (marquis de sade). Am descoperit mirosul ca desfătare a spiritului într-o călătorie 3D în timp, spațiu și natură a cărui parte integrantă este. Călătoria se oprește în momentul perfect, de regăsire și bucurie intensă, care poate fi trăit la nesfârșit și încremenit pentru eternitate în piele sub formă de parfum. 

Descoperirea s-a petrecut într-un butic de parfumuri din București, apărut întâmplator în calea mea, pe o străduță pe care, de obicei, o evitam. Am înțeles în sfârșit la ce folosește parfumul, după o perioadă în care mă hotărâsem să renunț la el, pentru că nu mai găseam plăcerea și utilitatea în folosirea lui. Apa și săpunul mi se păreau suficiente.