Din fața blogului…

Conan Doyle spunea că “mediocritatea nu cunoaște nimic superior sieși”. Oamenii mediocri pot recunoaște geniul, îl detestă și se simt obligați să îl distrugă.

Geniul are dintotdeauna parte de o existență firavă pentru că mediocritate avem din plin iar energia lui nu se consumă în lupte pentru supraviețuire ci în actele creatoare cărora trebuie să le dea viață. Și culmea este că ceea ce trebuie el să transmită e destinat în principal celor care îl urăsc. Dacă e puternic reușește să transforme mediocritatea în frumusețe. Nu știu de ce, dar cred că atunci când lumea va ajunge să recunoască și să iubească geniul el se va putea multiplica liniștit schimbând totul în frumos până când nu va mai fi nevoie de el.

Pe de altă parte, sunt mulți, chiar și printre oamenii geniali, care cred că geniul poate fi productiv numai într-o atmosferă ostilă și impregnată cu suferință, de aceea o caută și o susțin dinadins. Cum poate o atmosferă caldă, iubitoare, prietenoasă și plină de frumos să fie dăunătoare (mai ales că ea este în esență efectul geniului în lume)? Și cum poate hotărî un om în ce condiții să se manifeste geniul și inspirația în general? Mă gândesc că atunci când nu se mai manifestă și-o fi atins scopul…Și mă mai gândesc că atunci când vanitatea de geniu devine mai reală și mai palpabilă decât însăși scopul său, vine și plata pe măsură. În primul rând oamenii de geniu ar trebui să fie obisnuiți cu frumosul, cu perfecțiunea în tot și în toate, pentru că de acolo le vine seva; dacă nu pot face asta plătesc în suferințe și în chin mult mai mult și mai dur decât alt muritor care nu are habar iar dacă pot face asta presupun că sunt răsplătiți în fericire și frumos mult mai mult și mai bine decât orice alt muritor.

Geniul vine și în același timp ne poate duce într-un loc în care oamenii geniali nu sunt privilegiați, binecuvântați și nici excepții…sunt oameni normali.

In Constanta, orasul de la Marea Neagra unde vara totul se invarte in jurul turistilor, ultima zi a lui cuptor se anunta o zi obisnuita de vara, foarte fierbinte, in care leneveala la soare si scufundarile in apa urmau sa fie singurele preocupari ale locuitorilor si turistilor din zona. Nimic nu prevestea minunea ce avea sa se intample astfel incat surprinderea, ameteala si chiar panica aveau sa fie maxime. Asta probabil din cauza faptului ca Dumnezeu nu lucreaza cu bumper stickere de avertizare “miracle happening. be careful!”.

(more…)

În cartea pe care am devorat-o în ultima săptămână apare o credință balineză, conform căreia orice om e însoțit la naștere și pe tot parcursul vieții de patru frați spirituali, întruchiparea celor patru virtuți necesare (după părerea lor) pentru a te simți fericit și în siguranță: inteligența, prietenia, tăria și poezia. Adevărat sau nu, mi-a plăcut credința lor. Astfel încât, duminică dimineața acu’ două săptămâni, în timp ce mă duceam la sport, mă întrebam unde o fi fratele meu poezia. Am câteva dovezi străvezii că m-a însoțit o bucată de vreme, dar aveam nevoie de el în dimineața aia ploioasă. Trebuie să menționez că aveam nevoie de el dar îmi era prea lene să citesc sau să compun vreo poezie astfel încât să îmi pot liniști această nevoie.. Ajungând la sală bineînțeles că am uitat de gândurile mele de pe drum și după ce ne-am complimentat reciproc ca de obicei, eu și profa ne-am așezat la un cappuccino pe terasă…cu ploaia pe fundal. Vorbim noi ce vorbim până s-a lăsat liniștea, din care, dintr-o dată începe profa:

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orăşenii, pe trotuare,

Merg ţinându-se de mână,

Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,

De sub vechile umbrele, ce suspină

Şi se-ndoaie,

Umede de-atâta ploaie,

Orăşenii pe trotuare

Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare

Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,

Numărând

În gând

Cadenţa picăturilor de ploaie,

Ce coboară din umbrele,

Din burlane

Şi din cer

Cu puterea unui ser

Dătător de viaţă lentă,

Monotonă,

Inutilă

Şi absentă…

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân şi o bătrână

-
Două jucării stricate -

Merg ţinându-se de mână…

Am rămas cu buzele îngropate în spuma de lapte cu scorțișoară de la cappuccino, încremenită între râs și plâns, nu știam ce să zic așa încât n-am mai zis nimic și doar am ascultat cuminte. Repriza a continuat cu citate din Cicero în latină (din care n-am înțeles mare lucru) până când au apărut celelalte fete și am început șirul de flotări, abdomene și toate cele. Deci nimic nu e imposibil pentru fratele meu poezia; s-a strecurat discret printre case, printre blocuri, printr-un trafic liniștit de duminică, printre oamenii supărați, plictisiți și depresivi din cauza vremii de afară, printre banalele lucruri și discuții zilnice pentru a  înnobila toate astea cu farmecul și misterul lui. Poezia înnobilează realitatea (din care, de fapt, își ia miezul) astfel încât ajung să le ador pe amândouă în egală măsură.

Există in italiană expresia “bel far niente” adică “frumusețea de a nu face nimic”. Poate că reușita în viață poate fi măsurată și prin voluptatea și rafinamentul cu care reușești să nu faci nimic. Din păcate însă sunt mulți oameni care nu cunosc această bucurie. Să nu aibă nimic de făcut este pentru ei cea mai mare pedeapsă, calea cea mai sigură spre depresie și plictiseală. Sau, în cel mai fericit caz, calea spre o perioadă de relaxare în fața televizorului înfundându-se cu bere și chipsuri; e întradevăr opusul la a face ceva, dar foarte departe de “frumusețea de a nu face nimic”. Italienii au asta în sânge. Chiar și când discută afaceri ai impresia că se distrează (cu excepția mafioților care se împușcă la sfârșitul discuției, dar până și ei au un farmec aparte). O altă expresie este “l’arte d’arrangiarsi” sau “arta de a se descurca cu foarte puține resurse”. Pentru arta de a transforma câteva ingrediente foarte simple într-un festin nu e neapărat nevoie să fi bogat ci să ai talent pentru fericire.
Mă bucur să aud asta de la noii mei prieteni italienii, pentru că de când mă știu mai degrabă am întâlnit oameni și lucruri care m-au plictisit sau m-am plictisit făcând ceva care nu îmi plăcea, decât să mă plictisesc eu cu mine neavând nimic de făcut. Iar ca să traiești frumos nu ai nevoie de nimic și de nimeni (o să mă contrazică acum toți cei dependenți de confort, gadgeturi, mașini, haine, dulciuri, persoane, bla bla bla.)…cu excepția unei minți lucide, unui corp sănătos și a unui suflet curat. Și mai cred că e adevărat ce spunea cineva într-un film, cum că se găsesc ușor oameni cu care poți face lucruri dar foarte greu găsești pe cineva cu care să nu faci nimic împreună în cel mai frumos stil posibil.

Maine e ziua mea si dau big party; m-am hotarat sa serbez cu mare fast. Pentru ca nu aveam loc in vagonul din fata de la mec, am inchiriat toate trenurile metrorex unde imi pot face de cap cu toti prietenarii mei. Mancam gustarea vesela, bem sucuri acidulate si dam muzica la maxim ca nu deranjam pe nimeni. Imi cer scuze pentru acest inconvenient celorlalti participanti la traficul matinal, obisnuiti sa mai atipeasca un pic in metrou inainte de o noua zi la birou. Iar somnorosilor notorii care pleaca de acasa pe ultima suta de metri si devin recalcitranti cand stationeaza metroul 2 minute in statie, le urez maine nervi intinsi si elastici pentru ca vor stationa vreo 2 ore in trafic.Vor incepe ziua de 1 iunie cu o dimineata mai agitata dar ii sfatuiesc sa aleaga de pe i-pod o muzica mai relaxanta, gen Wolfgang Amadeus Beethoven (parca asa ii spune castigatorului eurovision 1780) si totul va fi bine.

E cald, miroase bine şi e linişte. O melodie rusească lentă se aude în surdină. Intru în camera cu lumină difuză şi mă dezbrac de toate straturile de haine, griji, probleme. Afară e frig şi plouă…Mă întind pe masă, cu un prosop gros şi pufos peste mine. Lumânări ard în suporturi de sticlă mov, iar vapori de esenţă parfumată îmi gâdilă nările. Am venit la masaj. Răsfăţul trupului şi odihna minţii pentru bunăstarea sufletului. Vin două mâini să mă frământe după ce s-au încălzit înainte. Închid ochii, renunţ să mai gândesc şi îmi las trupul, cu inteligenţa lui, să se descurce singur. Mă ating întâi stropii de ulei împrăştiaţi intenţionat pe piele, după care vin, într-un dans sincron bine studiat, cele două mâini. Iar eu încep să fug. Fug prin corpul meu să nu mă prindă mâinile. Mă ascund undeva adânc, de unde să văd şi să simt toate astea detaşată, fără să mă foiesc de la gâdilat sau de la durere. De data asta, mă pitesc după colţul sprâncenei proaspăt pensate. Îmi închipui corpul ca o cocă sub presiunea unui făcăleţ. Se subţiază în partea de jos pe măsură ce făcăleţul urcă împingând surplusul. Îmi simt fiecare os, fiecare muşchi, fiecare părticică a corpului ca şi cum m-ar construi cineva acum. Venele şi arterele mi se arcuiesc ca elasticul de la praştie. Degetele de la mâini şi de la picioare mi se întind ca guma de mestecat trasă cu mâna din gura care nu mai are chef să o mestece. M-am predat demult. Refuz să reacţionez şi asta pentru că am încredere şi stiu că ce se întâmplă cu mine e bine. Parcă eu şi cele două mâini care mă frământă suntem din acelaşi aluat.

Până la urmă masajul este un schimb. Dai ceea ce ţi-ar plăcea să primeşti şi primeşti ceea ce ţi-ar plăcea să dai. Un transfer în timpul căruia îţi predai corpul pentru ca mai apoi să îl conştientizezi. Îl iei la o analiză măruntă şi îl pui la punct. Doar este instrumentul de funcţionarea căruia depind emisia mesajelor proprii şi recepţia semnalelor externe.

După ce s-a terminat frământarea am timp un minut să îmi revin. Ies din ascunzătoare să îmi invadez din nou corpul. Parcă e mai mult loc, mai liber, mai senin, mai treaz. Încep să mişc şi mă ridic. Mâinile îmi spun uimite că se simt relaxate chiar şi după atâta muncă. Zâmbesc. Eu mă simt ameţită chiar şi după atâta relaxare. Mă bucur că sunt la loc aşa cum mă ştiam.

Vulcanul, sfârcul pământului, a erupt cu presiune eliberând energie. I s-a făcut poftă să ne inunde cu lava lui. Nu știu cine l-a excitat în halul ăsta, de nu se mai oprește. Forța ce îl presează s-ar putea folosi și de celelalte sfârcuri de pe pământ…ca să împărțim pagubele uniform pe toată suprafața, nu de alta!

Cum situația e destul de gravă, se impune o manea despre vulcan. După obiceiul amerindienilor, când natura se dezlănțuie o poți îmblânzi prin dans și cântec.

Dacă ne-am transplanta inima în locul creierului am începe să gândim cu sufletul? Asta o fi soluția pentru ca sufletul să preia conducerea și să se facă ascultat?

Și dacă pe creier l-am aduce în locul ficatului am începe să digerăm și să folosim energia mai inteligent și nu ca nehaliții?

Dar dacă ficatul s-ar muta în locul inimii am sesiza oare diferența? Am putea iubi cu ficatul? Că oricum…cine mai iubește cu inima în ziua de azi? Încercăm să o protejăm ca să nu sufere șocuri puternice condamnând-o astfel la putrezire și mucegăire convinși că facem bine. Iubirea ajunge azi puțin peste nivelul coapselor în cazurile în care nu se oprește între picioare.

Or fi transplanturile astea singura soluție pentru a folosi eficient aceste organe și am putea stârpi astfel atacurile cerebrale și de cord care ne doboară prin învăluire ca pe cârpe până să ne dăm noi seama ce ne-a lovit?

Oamenii simpli, săraci și muncitori

Încep mereu ziua în zori.

Au viața grea, urâtă și amară

Ce îi apasă ca o fiară.

Ar vrea să râdă și să spere

Că Domnul le va da putere,

Dar pentru asta tre’ să bea

În barul de la scara ta.

Acolo este lumea lor

Și n-au nevoie de decor.

Nu vor nimic

Decât să fugă

De soarta ce le pare crudă.

Ar fi prea crunt să le explici

Că, de fapt, ei au fost învinși.

Portocalii și chiar egale,

Literele de la intrare

Anunță ferm, cu înverșunare,

Ceea ce tu deja ști

Că ăla este BAR DE ZI.

E plin de lume și de fum

Și parcă aș vrea o dușcă acum.

Să beau cu ei și să le spun

Că locul lor e cel mai bun,

Pentru că stau, fără să știe,

Lângă omul ce mi-e drag mie.

Socializarea pe net. Pentru unii un hobby, pentru alții o boală. E un lucru bun că oamenii vor să-și împărtășească trăirile, că vor să se exprime, să fie conectați cu restul și să-și facă noi prieteni. Dar este rău când ceea ce se întâmplă acolo nu se mai întâmplă și în realitate. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă aflu într-un loc plin de oameni dar și de gadgeturi și să constat cu tristețe că tehnologia va câștiga întotdeauna în fața metodelor tradiționale de a face ceva, chiar și în cazul unei simple conversații. Eram într-un loc plin de oameni și mă simțeam singură. Toți se chinuiau cu încrâncenare să posteze pe diverse medii ce li se întâmpla în momentul ăla, să fie originali, să comenteze inteligent și să își informeze cât mai repede prietenii. Își trăiau realitatea cu disperarea de a găsi informații și imagini inedite pentru postat în virtual. Dorința mea de discuție despre nimic la o cafea cu cineva oarecare era desuetă și așa a și rămas.

Îmi dau seama că fiind conectat într-un mediu virtual plin de animații, aplicații, culori, mișcare, opțiuni de tot felul, programe și progrămele ajungi într-un final să consideri mediul real neatrăgător, plictisitor, mult prea simplu și monoton. Așa îmi explic de ce oamenii din topul socializării pe net, în realitate sunt asociali, apatici, retrași,  introvertiți, intoleranți cu ce se întâmplă în jur, dezamăgiți de realitate și aproape dezumanizați. Din fericire pentru afacerile unora și dependenți. 

Din punctul meu de vedere lumea virtuală are sens numai dacă te obligă să adâncești exploatarea personală, să-ți depășești niște limite, să transmiți mai mult decât faci deja în viața reală; o văd ca pe un fel de suport care ar trebui să susțină apropierea dintre oameni dar fără a le altera sensibilitatea și caracteristicile umane. Pentru mine ea nu va fi niciodată un substitut al lumii reale sau un refugiu; nici nu ar avea cum pentru că fără lumea reală nici nu ar putea exista. Voi prefera întotdeauna să povestesc când arăt o poză decât să o postez pur și simplu, să conversez într-o cafenea decât pe un chat sau să râd pentru că m-am prins de glumă nu numai pentru că mi s-a arătat un smiley.