Citind asta am realizat cât abuzează aceste panouri de câmpul nostru vizual; îți apar în față vrei nu vrei cu tot felul de mesaje, în momente și în special în locuri în care poate nu ai chef de așa ceva. Daca pentru celelalte medii publicitare îți dai acordul apăsând pe buton, deschizând pagina sau bifând vreo căsuță pentru aceste mesaje de pe panouri nu îți cere nimeni acordul și nici nu ai cum să le eviți fără să închizi ochii. Fraternizez cu ce spunea domnul Ogilvy și m-aș încumeta să merg cu motorul doar pentru a vandaliza niște panouri la adăpostul întunericului… Deși dacă stau să mă gândesc mai bine, parțial, treaba s-a rezolvat de la sine întrucât majoritatea panourilor astăzi sunt goale. Ne-ar trebui doar un investitor să bage bani în demontarea lor…care și-ar putea susține cauza cu același argument: ar crea noi locuri de muncă… numai că în domeniul construcțiilor:) .

Geniul are dintotdeauna parte de o existență firavă pentru că mediocritate avem din plin iar energia lui nu se consumă în lupte pentru supraviețuire ci în actele creatoare cărora trebuie să le dea viață. Și culmea este că ceea ce trebuie el să transmită e destinat în principal celor care îl urăsc. Dacă e puternic reușește să transforme mediocritatea în frumusețe. Nu știu de ce, dar cred că atunci când lumea va ajunge să recunoască și să iubească geniul el se va putea multiplica liniștit schimbând totul în frumos până când nu va mai fi nevoie de el.

Pe de altă parte, sunt mulți, chiar și printre oamenii geniali, care cred că geniul poate fi productiv numai într-o atmosferă ostilă și impregnată cu suferință, de aceea o caută și o susțin dinadins. Cum poate o atmosferă caldă, iubitoare, prietenoasă și plină de frumos să fie dăunătoare (mai ales că ea este în esență efectul geniului în lume)? Și cum poate hotărî un om în ce condiții să se manifeste geniul și inspirația în general? Mă gândesc că atunci când nu se mai manifestă și-o fi atins scopul…Și mă mai gândesc că atunci când vanitatea de geniu devine mai reală și mai palpabilă decât însăși scopul său, vine și plata pe măsură. În primul rând oamenii de geniu ar trebui să fie obisnuiți cu frumosul, cu perfecțiunea în tot și în toate, pentru că de acolo le vine seva; dacă nu pot face asta plătesc în suferințe și în chin mult mai mult și mai dur decât alt muritor care nu are habar iar dacă pot face asta presupun că sunt răsplătiți în fericire și frumos mult mai mult și mai bine decât orice alt muritor.

Geniul vine și în același timp ne poate duce într-un loc în care oamenii geniali nu sunt privilegiați, binecuvântați și nici excepții…sunt oameni normali.

Oamenii creativi sunt buni observatori, pun preț pe observația corectă (își spun lor înșiși adevărul) într-o mai mare măsură decât o fac alții. De multe ori rostesc adevăruri parțiale, dar o fac cu pasiune. Partea pe care o exprima ei este în general trecută cu vederea. Printr-o schimbare de accent și o aparentă disproporție în afirmații, încearcă să atragă atenția asupra a ceea ce trece de regulă neobservat. Văd lucrurile așa cum le vede toată lumea, dar, de asemenea, văd și ceea ce le scapă celorlalți.
Ei se nasc cu o mare capacitate a creierului. Sunt capabili să urmărească mai multe idei în același timp și să compare mai multe idei între ele - de aici, o mare capacitate de sinteză.
Au o constituție mai viguroasă și dispun de un fond excepțional de energie fizică și psihică.
Universul lor este mai complex și, în plus, ei trăiesc o viață mai complexă.
Spre deosebire de oamenii obișnuiți, au mult mai ușor acces la viața inconștientului - prin fantezie, reverie și imaginație.
…
Majoritatea marilor creații ale omului au fost inspirate din dorința de a câștiga bani. La sfârșitul unui concert la Carnegie Hall, Walter Damrosch l-a întrebat pe Rahmaninov ce sublime gânduri i-au trecut prin minte când se uita înspre public în timp ce concerta. “Măsuram din ochi cam câți plătitori de bilete sunt în sală”, a spus Rahmaninov.

Ziua de plaja incepuse dis de dimineata imediat dupa rasaritul soarelui cand caldura placuta se imbina cu briza racoroasa de vant si cu linistea marii. Natura, la fel ca oamenii, era parca prea adormita ca sa inceapa brusc sa se dezlantuie. Perioada asta la ralanti de la inceputul fiecarei zile este rasfatul ei preferat; asta este momentul in care decide daca va scoate sau nu norii pe cer, daca va lasa soarele sa zburde singur ca sa parjoleasca tot sau daca va arunca razlet cu picaturi de ploaie in ziua ce urmeaza.

Mai jos pe pamant, costumati de plaja, cu prosoape albe si umbrele colorate, cu lotiuni impotriva soarelui si palarii de protectie, cu lazi frigorifice pline cu bere si inghetata, cu colace, saltele, galetuse si forme pentru nisip, oamenii se indreptau, cu mic cu mare, catinel spre plaja. Dupa alegerea locului perfect pe nisip urma ritualul intrarii in apa. Insa, dupa primele secunde petrecute in apa, si-au dat cu totii seama ca nu era nevoie de ritual. Temperatura apei era perfecta, aproape de cea a aerului deci puteai plonja direct. Era calda si ademenitoare. Numai ca la intrarea in apa, ii deranja ceva la picioare. Apa era plina de pesti mari care in loc sa se sperie de oameni si sa fuga in larg se inghesuiau spre mal. Era un fenomen inexplicabil si nu stiau daca sa se bucure sau sa se ingrozeasca.

Doi-trei oameni mai hotarati si pasionati de pescuit au trecut imediat la fapte. Era poate unica ocazie de a prinde pesti cu mana din Marea Neagra, plus ca un calcan sau un stavrid la gratar nu le strica la masa de pranz. Dupa ce a prins fiecare o cantitate indestulatoare pentru toata familia, la indemnul sotiilor precaute si nelamurite de calitatea pestelui, au dat fuga la un laborator pentru testarea sanitara inainte de consum. Au scapat repede de aceasta sarcina intrucat exista un astfel de laborator chiar in incinta complexului in care isi lasasera masinile. Spre linistea tuturor pestele era bun. Nu aveau decat sa inceapa prepararea. Si-au scos gratarele din masini unde, pentru orice eventualitate, pe perioada verii este locul lor si incepusera deja sa saliveze cu gandul la masa delicioasa, picata din cer ce avea sa urmeze. De carbuni au facut rost rapid de la restaurantul din zona unde in schimbul acestui favor au destainuit fenomenul marii pline de pesti vii gata sa fie prinsi. Erau destui pentru toata lumea si era pacat sa ramana neprinsi intrucat fara aer aveau sa moara si sa imputa zona. Auzind marea veste, patronul restaurantului, om cu initiativa, si-a trimis indata oamenii la pescuit si isi inchipuia deja toate gratarele arzand la capacitate maxima si toate mesele pline de clienti. Sursa gratuita de peste ii permitea sa faca un pret bunicel pentru un meniu de sezon, proaspat si popular.

Vestea s-a raspindit repede asa incat vinerea calduroasa de leneveala se transformase intr-o vineri agitata de pescuiala la malul marii. Toata lumea prindea peste. Pescari amatori sau profesionisti, copii, parinti, patroni si cersetori flamanzi aveau o singura preocupare. Sa prinda cat mai mult si sa isi asigure meniul pentru cat mai multe zile.

Seara ii prinse pe toti acestia pe plaja; localurile erau ticsite de clienti, peste tot gratare arzand obosit, fumul  lor iesind din loc in loc ca respiratiile unor dragoni ascunsi printre copaci. Oamenii cu burtile pline si patronii incantati de incasarile zilei aveau acum chef si timp de vorba la un pahar de vin alb; incercau sa schiteze, printre altele, planuri de actiune pentru ziua in care vor aparea brusc in Constanta arborii de cacao.

Viata era parca mai frumoasa si totul era posibil.

 PS: Aceasta stire este o inchipuire imposibila a unui om nebun. Realitatea a fost alta, vezi aici , gestionata si explicata inteligent de oamenii isteti care au intotdeauna un raspuns chiar si atunci cand el nu exista.

“La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-l dă e mărunt, dar cu perspective imense:
„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fă-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gât, blestemă în minte ambele femei care la rândul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.
Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.

“Dar ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundându-se în rău”.

“Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea”.

“Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori”.

“Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi.”

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orăşenii, pe trotuare,

Merg ţinându-se de mână,

Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,

De sub vechile umbrele, ce suspină

Şi se-ndoaie,

Umede de-atâta ploaie,

Orăşenii pe trotuare

Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare

Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,

Numărând

În gând

Cadenţa picăturilor de ploaie,

Ce coboară din umbrele,

Din burlane

Şi din cer

Cu puterea unui ser

Dătător de viaţă lentă,

Monotonă,

Inutilă

Şi absentă…

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân şi o bătrână

-
Două jucării stricate -

Merg ţinându-se de mână…

Am rămas cu buzele îngropate în spuma de lapte cu scorțișoară de la cappuccino, încremenită între râs și plâns, nu știam ce să zic așa încât n-am mai zis nimic și doar am ascultat cuminte. Repriza a continuat cu citate din Cicero în latină (din care n-am înțeles mare lucru) până când au apărut celelalte fete și am început șirul de flotări, abdomene și toate cele. Deci nimic nu e imposibil pentru fratele meu poezia; s-a strecurat discret printre case, printre blocuri, printr-un trafic liniștit de duminică, printre oamenii supărați, plictisiți și depresivi din cauza vremii de afară, printre banalele lucruri și discuții zilnice pentru a  înnobila toate astea cu farmecul și misterul lui. Poezia înnobilează realitatea (din care, de fapt, își ia miezul) astfel încât ajung să le ador pe amândouă în egală măsură.

Până la urmă masajul este un schimb. Dai ceea ce ţi-ar plăcea să primeşti şi primeşti ceea ce ţi-ar plăcea să dai. Un transfer în timpul căruia îţi predai corpul pentru ca mai apoi să îl conştientizezi. Îl iei la o analiză măruntă şi îl pui la punct. Doar este instrumentul de funcţionarea căruia depind emisia mesajelor proprii şi recepţia semnalelor externe.

După ce s-a terminat frământarea am timp un minut să îmi revin. Ies din ascunzătoare să îmi invadez din nou corpul. Parcă e mai mult loc, mai liber, mai senin, mai treaz. Încep să mişc şi mă ridic. Mâinile îmi spun uimite că se simt relaxate chiar şi după atâta muncă. Zâmbesc. Eu mă simt ameţită chiar şi după atâta relaxare. Mă bucur că sunt la loc aşa cum mă ştiam.