Temperance
Restraint. Temperance. Justice. Constant mindfulness of others and one’s surroundings; practicing self-control, abstention, moderation, Zero-sum and Deferred gratification. Prudence to judge between actions with regard to appropriate actions at a given time. Proper moderation between self-interest, versus public-interest, and against the rights and needs of others.

Charity
Generosity. Charity. Self-sacrifice. The term should not be confused with the more restricted modern use of the word charity to mean benevolent giving.In Christian theology charity, or love (agäpé), is the greatest of the three theological virtues
Love, in this sense of an unlimited loving-kindness towards all others, is held to be the ultimate perfection of the human spirit, because it is said to both glorify and reflect the nature of God. In its most extreme form such love can be self-sacrificial. Confusion can arise from the multiple meanings of the English word “love.” The love that is caritas is distinguished by its origin, being Divinely infused into the soul, and by its residing in the will rather than emotions, regardless of what emotions it stirs up. This love is necessary for salvation, and with it no one can be lost.

Diligence
A zealous and careful nature in one’s actions and work. Decisive work ethic. Steadfastness in belief. Fortitude and the capability of not giving up. Budgeting one’s time; monitoring one’s own activities to guard against laziness. Upholding one’s convictions at all times, especially when no one else is watching; Integrity.

Patience
Forbearance and endurance through moderation. Resolving conflicts and injustice peacefully, as opposed to resorting to violence. The ability to forgive; to show mercy to sinners. Not killing or being violent in any way to any life form or sentient being; to practice moderation of meat consumption and consistent life ethic. Creating a sense of peaceful stability and community, rather than engendering suffering, hostility and antagonism.

Kindness
Charity, compassion and friendship for its own sake. Empathy and trust without prejudice or resentment. Unconditional love and voluntary kindness without bias or spite. Having positive outlook and cheerful demeanor; to inspire kindness in others.

Humility
Modest behavior, selflessness, and the giving of respect. The courage of the heart necessary to undertake tasks which are difficult, tedious or unglamorous, and to graciously accept the sacrifices involved. Reverence for those who have wisdom and those who selflessly teach in love. Giving credit where credit is due; not unfairly glorifying one’s own self. Being faithful to promises, no matter how big or small they may be. Refraining from despair and the ability to confront fear and uncertainty, or intimidation.

Chastity
Abstaining from sexual conduct according to one’s state in life; the practice of Courtly love and Romantic friendship. Cleanliness through cultivated good health and hygiene, and maintained by refraining from intoxicants. To be honest with oneself, one’s family, one’s friends, and to all of humanity. Embracing of moral wholesomeness and achieving purity of thought through education and betterment. The ability to refrain from being distracted and influenced by hostility, temptation or corruption.

Citind asta am realizat cât abuzează aceste panouri de câmpul nostru vizual; îți apar în față vrei nu vrei cu tot felul de mesaje, în momente și în special în locuri în care poate nu ai chef de așa ceva. Daca pentru celelalte medii publicitare îți dai acordul apăsând pe buton, deschizând pagina sau bifând vreo căsuță pentru aceste mesaje de pe panouri nu îți cere nimeni acordul și nici nu ai cum să le eviți fără să închizi ochii. Fraternizez cu ce spunea domnul Ogilvy și m-aș încumeta să merg cu motorul doar pentru a vandaliza niște panouri la adăpostul întunericului… Deși dacă stau să mă gândesc mai bine, parțial, treaba s-a rezolvat de la sine întrucât majoritatea panourilor astăzi sunt goale. Ne-ar trebui doar un investitor să bage bani în demontarea lor…care și-ar putea susține cauza cu același argument: ar crea noi locuri de muncă… numai că în domeniul construcțiilor:) .

Oamenii creativi sunt buni observatori, pun preț pe observația corectă (își spun lor înșiși adevărul) într-o mai mare măsură decât o fac alții. De multe ori rostesc adevăruri parțiale, dar o fac cu pasiune. Partea pe care o exprima ei este în general trecută cu vederea. Printr-o schimbare de accent și o aparentă disproporție în afirmații, încearcă să atragă atenția asupra a ceea ce trece de regulă neobservat. Văd lucrurile așa cum le vede toată lumea, dar, de asemenea, văd și ceea ce le scapă celorlalți.
Ei se nasc cu o mare capacitate a creierului. Sunt capabili să urmărească mai multe idei în același timp și să compare mai multe idei între ele - de aici, o mare capacitate de sinteză.
Au o constituție mai viguroasă și dispun de un fond excepțional de energie fizică și psihică.
Universul lor este mai complex și, în plus, ei trăiesc o viață mai complexă.
Spre deosebire de oamenii obișnuiți, au mult mai ușor acces la viața inconștientului - prin fantezie, reverie și imaginație.
…
Majoritatea marilor creații ale omului au fost inspirate din dorința de a câștiga bani. La sfârșitul unui concert la Carnegie Hall, Walter Damrosch l-a întrebat pe Rahmaninov ce sublime gânduri i-au trecut prin minte când se uita înspre public în timp ce concerta. “Măsuram din ochi cam câți plătitori de bilete sunt în sală”, a spus Rahmaninov.

“La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-l dă e mărunt, dar cu perspective imense:
„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fă-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gât, blestemă în minte ambele femei care la rândul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.
Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.

“Dar ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundându-se în rău”.

“Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea”.

“Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori”.

“Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi.”

Cum situația e destul de gravă, se impune o manea despre vulcan. După obiceiul amerindienilor, când natura se dezlănțuie o poți îmblânzi prin dans și cântec.

Îmi dau seama că fiind conectat într-un mediu virtual plin de animații, aplicații, culori, mișcare, opțiuni de tot felul, programe și progrămele ajungi într-un final să consideri mediul real neatrăgător, plictisitor, mult prea simplu și monoton. Așa îmi explic de ce oamenii din topul socializării pe net, în realitate sunt asociali, apatici, retrași,  introvertiți, intoleranți cu ce se întâmplă în jur, dezamăgiți de realitate și aproape dezumanizați. Din fericire pentru afacerile unora și dependenți. 

Din punctul meu de vedere lumea virtuală are sens numai dacă te obligă să adâncești exploatarea personală, să-ți depășești niște limite, să transmiți mai mult decât faci deja în viața reală; o văd ca pe un fel de suport care ar trebui să susțină apropierea dintre oameni dar fără a le altera sensibilitatea și caracteristicile umane. Pentru mine ea nu va fi niciodată un substitut al lumii reale sau un refugiu; nici nu ar avea cum pentru că fără lumea reală nici nu ar putea exista. Voi prefera întotdeauna să povestesc când arăt o poză decât să o postez pur și simplu, să conversez într-o cafenea decât pe un chat sau să râd pentru că m-am prins de glumă nu numai pentru că mi s-a arătat un smiley.

Vedeți voi, dragii mei, la replica asta chiar nu am cum să stau serioasă și nici în fire nu îmi stă să iau omul la bătaie că face glume cu mine dimineața; ba mai mult, chiar mi-a plăcut replica lui. Și uite așa, planul meu a murit în fașă. Pentru că m-am râs cu un om necunoscut și fără studii superioare prin parc în timp ce veneam la servici, ceea ce nu este normal pentru un om de vârsta mea de la care voi aveți pretenții. Acum cel puțin nu mai puteți da vina pe mine, pentru că am avut bunăvoință. Dar dacă universul nu vrea ca eu să mă comport normal și îmi scoate în față replici din astea, cum aș putea să mă opun?

Am aflat că mirosul apei de mare sau cel de mir pot fi înlănțuite într-o sticlă și înglobate într-un parfum, pentru a le putea tatua pe piele. Alături de opium, absint, santal, smochine, mușcată, iasomie, chihlimbar și multe altele. Sau alături de aroma unui an memorabil cum ar fi 1969 (revolutia sexuala), 1725 (cassanova) sau 1740 (marquis de sade). Am descoperit mirosul ca desfătare a spiritului într-o călătorie 3D în timp, spațiu și natură a cărui parte integrantă este. Călătoria se oprește în momentul perfect, de regăsire și bucurie intensă, care poate fi trăit la nesfârșit și încremenit pentru eternitate în piele sub formă de parfum. 

Descoperirea s-a petrecut într-un butic de parfumuri din București, apărut întâmplator în calea mea, pe o străduță pe care, de obicei, o evitam. Am înțeles în sfârșit la ce folosește parfumul, după o perioadă în care mă hotărâsem să renunț la el, pentru că nu mai găseam plăcerea și utilitatea în folosirea lui. Apa și săpunul mi se păreau suficiente.