Din fața blogului…

“Trebuie să mărturisesc că personal am o pasiune pentru peisaje, dar n-am văzut niciunul pe care panourile publicitare să-l înfrumusețeze. Acolo unde priveliștea e frumoasă, cel mai rău lucru pe care îl poate face omul e să ridice un panou publicitar. Când mă voi retrage de pe Madison Avenue, am de gând să întemeiez o societate secretă de apărători ai dreptății care vor străbate lumea pe motociclete silențioase și vor ciopârți afișele la adăpostul întunericului. Ce tribunal de pe lumea asta ne-ar condamna dacă am fi prinși în flagrant aducând un beneficiu cetății? Oamenii care dețin aceste panouri sunt niște promotori lipsiți de scrupule. Ei au făcut tot ce au putut pentru a torpila legislația care interzicea afișele pe autostrăzile americane cu plată. Și-au pledat cauza spunând că industria panourilor publicitare are mii de angajați. Da, la fel și bordelurile.” (Ogilvy, Confessions of an Advertising Man)

Citind asta am realizat cât abuzează aceste panouri de câmpul nostru vizual; îți apar în față vrei nu vrei cu tot felul de mesaje, în momente și în special în locuri în care poate nu ai chef de așa ceva. Daca pentru celelalte medii publicitare îți dai acordul apăsând pe buton, deschizând pagina sau bifând vreo căsuță pentru aceste mesaje de pe panouri nu îți cere nimeni acordul și nici nu ai cum să le eviți fără să închizi ochii. Fraternizez cu ce spunea domnul Ogilvy și m-aș încumeta să merg cu motorul doar pentru a vandaliza niște panouri la adăpostul întunericului… Deși dacă stau să mă gândesc mai bine, parțial, treaba s-a rezolvat de la sine întrucât majoritatea panourilor astăzi sunt goale. Ne-ar trebui doar un investitor să bage bani în demontarea lor…care și-ar putea susține cauza cu același argument: ar crea noi locuri de muncă… numai că în domeniul construcțiilor:) .

Dacă ne-am transplanta inima în locul creierului am începe să gândim cu sufletul? Asta o fi soluția pentru ca sufletul să preia conducerea și să se facă ascultat?

Și dacă pe creier l-am aduce în locul ficatului am începe să digerăm și să folosim energia mai inteligent și nu ca nehaliții?

Dar dacă ficatul s-ar muta în locul inimii am sesiza oare diferența? Am putea iubi cu ficatul? Că oricum…cine mai iubește cu inima în ziua de azi? Încercăm să o protejăm ca să nu sufere șocuri puternice condamnând-o astfel la putrezire și mucegăire convinși că facem bine. Iubirea ajunge azi puțin peste nivelul coapselor în cazurile în care nu se oprește între picioare.

Or fi transplanturile astea singura soluție pentru a folosi eficient aceste organe și am putea stârpi astfel atacurile cerebrale și de cord care ne doboară prin învăluire ca pe cârpe până să ne dăm noi seama ce ne-a lovit?

Agitație mare pe la bloc zilele astea. Mai avem o săptămână și vine concertul!

Cum, care concert?! Madonnaaaa!!!

Nici nu îndrăzneam noi, acum câțiva ani, să visăm că o vom vedea în carne, muschi și oase pe plaiuri mioritice.

Pe Rege l-am văzut, și încă de doua ori, la București, ca un mare fan ce eram. Deci, trebuie să o văd și pe Regină. Nu aș rata-o pentru nimic în lume.

Lumea zice că nu e “de calitate”; nu cântă bine, nu compune, nu are mesaj, deci nu are valoare. Coregrafie și show fac mulți, deci nu sunt atuurile ei specifice.

Și totuși… e o legendă.

Păi asta după mine, e mare lucru; să nu excelezi în nimic și totuși să reușești să ajungi la nivelul ăsta. Să hrănești numai cu numele tău o grămadă de oameni în această industrie. Oare cum, oare de ce?

Există poate pe lumea asta o regulă după care unii oameni sunt răsplătiți cu faimă, bani, putere de influență și alții nu, chiar dacă ăștia din urmă sunt mai talentați. Poate nu e suficient să ai talent, ci îți mai trebuie și ambiție, forță, determinare, putere de muncă, dorința de a reuși, capacitatea de a te adapta astfel încât să fii mereu actual și nu în ultimul rând să știi să îți alegi oamenii din echipă.

Regele avea cu siguranță mai mult talent, dar la unele din capitolele astea din urmă stătea cam prost. Mesajele lui erau bune, dar nu a știut cum să le mai transmită, astfel încât începuse să piardă bani și să devină ridicol. În plus, oamenii din jurul lui erau mult mai puternici și hotărâți decât el. Dovada că ei au supraviețuit și el nu…

În schimb, prietena noastră Madonna este încă pe val. 

Din partea mea, toată admirația și respectul. 

Are standarde autoimpuse foarte sus, atât pentru ea cât și pentru cei din jurul ei. Este, evident, un om orgolios peste măsură, dar e de apreciat că încearcă din greu să corecteze asta. Face echitație, dar din câte știu eu, oamenii orgolioși nu prea rezistă pe cai. Ea a căzut de pe cal de două ori și văd că nu se lasă.

Preocupată obsedant de propria imagine? Foarte bine! Dacă nu te îngrijești pe tine, nu ai cum să îi îngrijești pe ceilalți, nu? A demonstrat că imposibilul este posibil. Mai nou și-a pus echipa la treabă să îi găsească soluții ca să arate ca la 38 de ani.

De ce 38 nu știu, dar mi-a venit o idee…

Ana Aslan, românca, a evidenţiat importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie din Otopeni. Numeroase personalităţi internaţionale au urmat tratamentul împotriva îmbătrânirii marca Ana Aslan: Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali, Omar Sheriff, Claudia Cardinale, regele Arabiei Saudite. La clinica din Otopeni se fac încă tratamente care previn îmbătrânirea și chiar dau rezultate. Din păcate, nu s-a găsit nimeni să promoveze cum se cuvine acest “serviciu medical” românesc.
Nu credeți că Madonna ar fi în stare să plătească pentru tinerețe? 

Și abonamentul ei la clinica din Otopeni ar salva întreg sistemul sanitar românesc. 

Este interesant cum, din tot ceea ce îi înconjoară, oamenii tind să observe și să rețină mai mult aspectele negative. În România foarte des auzi oameni criticând indignați diverse aspecte ale vieții de zi cu zi, de la mizeria care ne înconjoară până la lipsa de educație și civilizație.

Este un lucru bun faptul că lucrurile anormale sunt identificate, dar așa cum spune zicala: “critica este constructivă”, ea ar trebui urmată de un mod de acțiune îndreptat impotriva aspectelor negative.

Din păcate cred că stagnăm la nivelul de critică atât de mult încât a început să placă activitatea în sine și chiar să creeze dependență. Am ajuns până la punctul în care ne urâm pe noi înșine ca națiune, ca oameni, ca orice…Cum altfel am putea explica că, paradoxal, multi din cei nemultumiti se comporta exact in modul pe care îl condamnă. 

Deseori, alături de critică, vine comparația cu alte popoare civilizate. Acolo, în cele mai multe cazuri, civilizația s-a impus cu reguli stricte și amenzi usturătoare; oamenii civilizați de acolo se comportă civilizat pentru că nu au de ales, nu pentru că așa simt sau li se pare firesc. Sunt destui civilizați de acolo care vin în România și se comportă exact ca cei mai mulți din români, sunt fascinați de libertatea noastră de exprimare și de lipsa de sancțiuni de aici. Iar noi românii ne dorim să fim ca ei.

Pe de altă parte, am observat că sunt oameni în România care se comportă civilizat fără să fie constrânși, obligați sau sancționați în caz contrar. Pur și simplu este o alegere personală ce vine din interior, este modul lor firesc de a se comporta.

După părerea mea acest om civilizat “made in Romania” este de “n” ori mai valoros decât oricare alt om civilizat din lume. Este faună rară, naturală 100% care sper să se înmulțească cât mai mult, deși condițiile nu sunt favorabile acestui stil de viață.

Ar fi frumos să înlocuim treptat critica cu aprecierile. Dacă suntem atenți, găsim destule de apreciat și poate încurajările vor avea efecte mai vizibile decât critica.

Am văzut recent în România oameni care curăță rahatul câinelui pe care îl plimbă prin parc, cedează locul doamnelor, copiilor sau bătrânilor în mijloacele de transport, iau cu ei gunoiul când pleacă de la grătar, plajă pustie sau vârf de munte, reciclează PET-uri și m-au impresionat plăcut. De aceea, aceste rânduri le sunt dedicate.

P.S: plus o dedicație specială vecinului Paganel (de calitate și el), care azi împlinește onorabila vârstă…nu spui care. 

Cum întotdeauna o promisiune trebuie onorată, indiferent dacă băgăm sau nu “în boală” pe unii vecini de la noi din bloc, iată că a venit și partea a treia, ultima, din ciclul “alegeri prezidențiale”. 

Am schițat în continuare portretul robot al șefului de stat ideal pentru mine; îl voi folosi la toamnă pentru a putea face o alegere corectă. 

Sunteți pregătiți? Îmi desprind din nou picioarele de pământ, sfidând forța gravitațională și debitez următoarele:

• să fie om;
• să aibă un aspect fizic plăcut, pentru că prima impresie și imaginea contează!
• să fie sănătos, cu putere de muncă și cu nervii tari;
• sexul, starea civilă, religia, vârsta și naționalitatea nu sunt printre criteriile de apreciere în selecția mea;
• să aibă nevoile primare asigurate, astfel încât să nu fie “mort de foame” când ajunge acolo sus; tentațiile sunt mari și trebuie să le reziști…
• gradul de educație și pregătire să fie cât mai înalt și complex, cu legătură directă și indirectă cu funcția pe care o va ocupa;
• să dea dovadă de bun simț și bună creștere tot timpul, indiferent că e la cumpărături, cu femeia de serviciu sau cu un alt șef de stat;
• noțiunile de demnitate, onoare, dreptate, diplomație, pace, patriotism să nu îi fie străine;
• să fie inteligent, astfel încât să știe și ce nu știe ca să îi poată coopta pe alții care știu atunci când e cazul;
• să fie receptiv și să învețe repede;
• să fie în stare să discearnă ca să fim siguri că ne duce în direcția cea bună;
• să inspire încredere și să acorde încredere;
• să fie curajos, să lupte atunci când este cazul și are cu ce;
• să vrea să își vadă numele menționat în multe pagini din cărțile de istorie;
• să fie inovativ, creativ în orice situație;
• să știe să își aleagă oamenii din jurul lui;
• să aibă o minte deschisă și o viziune pe temen lung;
• să zâmbească frumos dar nu prostește;
• să nu facă promisiuni ci să ne surprindă plăcut cu fapte;
• să îi respecte și să îi aprecieze pe contracandidații lui și pe cei ce l-au precedat; atât din greșelile cât și din reușitele lor se pot învăța multe;
• să fie de acord cu mine, că statul poate sprijini mediul de afaceri și nu invers;

Cam atât!

Într-o frumoasă dimineață de vară m-am trezit…

Și nu oricum, ci în acordurile allegro agitato ale ghenei de gunoi, care înghițea cu nesaț muuulte obiecte grele, răsunătoare la care renunțase vecinul de la etajul 8-9.

Într-o noapte furtunoasă, tot de vară, vroiam să mă culc…

Nu înainte ca sunetul ghenei să îmi ureze noapte bună. Vecinul meu, încă preocupat de curățenie la miezul nopții, s-a gândit să mai hrănească un pic ghena. Și s-au dus din nou pe gâtul ei obiecte grele și răsunătoare. 

Cred că zicala românească “nu e bine să arunci gunoiul noaptea că îți fuge norocu” (sau așa ceva), a fost născocită de unu care vroia să doarmă linistit. Deștept om…

Mai trebuie una pentru dimineață și am rezolvat problema!

Dar pe de altă parte, la ce ne trebuie nouă ghena de gunoi până la urmâ? Ca să aruncăm cu voleu lucruri pe care le putem duce singuri jos? Sau ca să simțim izul parfumat de fiecare dată când urcăm scările?

Ca să nu mai vorbim de situația ghenei înfundate de vecinul care a aruncat înaintea noastră și nu a știut să își estimeze bine grosimea pungii. A îndesat cât a putut, a pus capacul dar nu a observat sau bine zis nu a auzit că “nu s-a dus”. Niciodată nu va rezolva el situația, pentru că și el a desfundat destul după alții. Ăla care vine după el, e salvatorul situației. Săracu’ de el, nu înțelege de ce trebuia să i se întâmple tocmai lui, dar nu are ce face. În caz că vezi o soluție în a te duce la alt etaj să arunci de acolo ca să eviți dopul… mai gândește-te! La mine la bloc, fiecare ghenă de pe etaj are cheia ei! Nu poți intra așa ca în codru în ce ghenă vrei tu, ce naiba! Exista în ghena fiecărui etaj o coadă de mătură sau un băț de la bradul de Crăciun, păstrate de un binevoitor sau un om trecut prin viață, special pentru astfel de situații. Trebuie să o apuci bine … și dăi… și luptă … până se duce. După aia, poți arunca liniștit gunoiul tău.

Îmi dau seama că nu putem renunța la acest mic moment plin de suspans și aventură din viața noastră.

Am putea să facem puțină mișcare (eventual pe scări) să lăsăm punguțele direct în tomberoanele blocului iar pet-urile, hârtiile și sticlele în tomberoanele colorate de pe stradă. Cămăruței cu ghenă de pe etaj, am putea să îi dăm altă utilizare, cum ar fi să ne ținem bicicletele.

Dar nu avem chef și nici nu vrem. 

Ce am face atunci cu cheia, bățul, înjurăturile pentru vecinul, aruncările cu voleu și cu experiența acumulată până acum în acest domeniu? Ne-am dezvoltat atât de mult simțurile încât mai avem puțin și vom intui exact de la ce etaj se aruncă, ce se aruncă și cât timp face până jos. Nu putem renunța tocmai acum…

Să zicem că ne-a trecut greața și devenim interesați de fenomenul alegerilor. Să zicem doar…

Ca om responsabil te gândești că trebuie să te informezi mai întâi. Nu de alta, da ca să știi cum să votezi sau mai bine zis pe cine să votezi.

Comparând canditații prezidențiali între ei, over and over, nu ajungi la nici o concluzie. 

Toți sunt la fel, parcă au aceeași strategie; iese în față cel mai tare în gură, cel care reacționează cât mai violent și arată cât mai bine cu degetul. 

Deviza tuturor candidaților este “Să moară capra vecinului ACUM!”. 

Cât despre planul de backup ar suna cam așa: dacă “capra vecinului” rezistă și ajunge în vârf, o pupăm în bot, îi dăm voturile noastre, ca să bem puțin lăptic cât se poate…

Deci, nici o informație strânsă despre candidați nu ne va ajuta vreodată să luăm o decizie bună.

Deși ca oameni, fiecare avem atât calități cât și defecte, fiecare după “posibilități”, la cel ajuns politician parcă tot ce e bun se dizolvă, toate calitățile lui de OM dispar și se omogenizează cu restul categoriei. Are loc o adevărată transformare a homo sapiens în homo politicianus. Și am auzit de multe ori “că altfel nu reziști, altfel nu se poate!”.

Știu oare cei care își doresc să fie politicieni sau cei care sunt deja, care sunt conotațiile acestei funcții în viziunea poporului? Iată câteva din ele: afaceriști, hoți, mincinoși, manipulatori, lingușitori, incompetenți, porci, egoiști, batjocoritori, înfumurați, burtoși, vorbe-goale…

În aceste condiții cine își mai dorește să devină politician? Decat cei cu un asemenea profil. 

Dacă altfel nu poți rezista într-un asemenea mediu și dacă acestea sunt atributele unui politician, nu vom avea în vecii vecilor schimbarea pe care ne-o dorim, nu va îndrăzni niciodată un om adevarat să spere că poate ajunge și supraviețui printre politicieni.

Și chiar dacă ar îndrăzni unul destul de nebun și inconștient, tot noi, care vrem schimbare, am zice din start că nu are nici o șansă, că nu are “spate”, echipa și tot așa. 

Dar dacă nu primeste voturi, normal că nu are șansă! Dacă poporul ăsta nu știe ce vrea, câștigă aia care știu.

Ar trebui să credem că se poate și altfel, ar trebui să schimbam profilul politicianului întipărit în mintea noastră și să facem un profil al politicianului pe care ni l-am dorii. 

Candidatul care se apropie cel mai mult de profilul ideal al fiecărui alegator ar trebui să primească votul acestuia.

Așadar, eu m-am apucat să-mi construiesc propriul profil ideal al președintelui României. Și pentru amuzamentul tuturor o să îl postez în curând. Când nu aveți ce face, poate încercați și voi.

Vine, deci, și partea a treia…

Este vorba despre declarația de venit. Suntem și noi, ca mulți alții, în situația de a ne completa declarațiile. Cine reușește să completeze fără greșeală din prima, să bifeze toate căsuțele corect și să intuiască numărul exact de exemplare necesare, câștigă dreptul de a-i instrui și pe ceilalți colegi.

Sloganul acestei zile: “Bifez, deci exist!”

In timpul ultimei vizite la Poșta Română, mi-a atras atenția un anunț referitor la coletele ce pot fi expediate “pe propria răspundere” a expeditorului. Lista cuprinde, printre altele, următoarele articole: “albine vii, păsări mici cântătoare, pui de o zi și porumbei”.

După ce m-am amuzat copios cât am stat la coadă, mi-am pus următoarea întrebare: de ce au ales tocmai aceste articole, aproape toate zburatoare?

Chiar au fost atât de multe persoane care au trimis colete cu animale, încât s-au hotărât să nu mai accepte de acum încolo asemenea produse?

Cine se gândește să trimită un stup de albine vii într-un pachet prin poștă? Și care sunt mai exact păsările mici cântătoare admise la coletărie?

Cât despre porumbei, ar fi culmea să circule porumbeii în pachetele poștei române! Să fie vorba oare de porumbeii mesageri? Poate, doar la întoarcerea din propria lor misiune, când viteza și promptitudinea nu mai sunt priorități. Chiar și așa, ar fi un veritabil compliment adus serviciilor poștei române.

Sloganul sau culmea poștei române, ar putea suna cam așa: “Chiar și porumbeii mesageri apelează la serviciile noastre! Cutiile noastre sunt foarte confortabile!”