Dumnezeu este perfecțiunea, este sursa vieții, este energie.
Perfecțiunea este și în linia orizontului. Dar linia orizontului în imensitatea ei, e un cerc. Cercul e întotdeauna perfect și este forma cel mai des întâlnită în natură.
Toate sursele de viață și energie au forma rotundă; puiul vine din ou, copilul din burtică, sângele din inimă, lumina de la soare sau bec.
În plus, aceste realități ne arată clar că viața și energia vin întotdeauna din interior, nu din exterior. Centrul și sursa vieții se află în interiorul cercului și nu în afara lui.
Și atunci dacă sursa vieții noastre e în interior, de ce ne uităm sus spre cer și nu jos spre pământ, când vorbim cu Dumnezeu?
De ce căutăm imensitatea și infinitul în exterior?
Sunt sigură că dacă ne-am înălța (la propriu sau la figurat depinde de preferințe) singurul lucru care ne-ar atrage privirile ar fi rotunjimea pământului cu lumina, căldura, energia și culorile lui miraculoase. De ce suntem fascinați de perfecțiunea și luminozitatea lunii pline și nu ne dăm seama că pământul văzut de acolo este infinit mai frumos și poate atrage atentia celor care or fi prin zonă?
O sta oare Dumnezeu departe de creația lui perfectă, de cercul lui imens sau s-ar ascunde în centrul lui? În fond ceea ce ne zgâlțâie din când în când și poate distruge tot ce am construit de ani și ani, numai într-o secundă, vine din interior, din centru.
Viața vine din pământ și tot în pământ se duce. Ăsta este adevărul știut și acceptat de toată lumea, dar parcă e prea simplu și căutăm explicații prin tot felul de alte părți și niveluri îndepărtate. Nu ar fi mai simplu să aprofundăm ceea ce știm?
Viața este cerc și cercul este viața. Iar principiul cercului și deci al vieții este că ajungi întotdeauna de unde ai plecat, numai ca într-o altă poziție, cu fața la ceea ce inițial erai cu spatele.
Omul fiind parte din viața de pe pământ, este deci parte din cerc. Leonardo da Vinci chiar a încadrat omul într-un cerc, admirându-i perfecțiunea proporțiilor fizice. În centrul omului se află inima, care este la rândul ei un cerc și totodată sursa vieții omului. Dacă nu ar fi ea, omul nu ar exista. Ea este sursa noastră de energie, puterea supremă, cea care dictează. Și este singurul organ cu dublu sens, propriu și figurat. Spunem de multe ori că inima bate, inima cere, inima vede, inima simte, inima suferă sau chiar “ascultă-ți inima”. Din tot ce avem în rest este singura care nu poate fi controlată sau domolită de nici o tehnică sau procedeu; este singurul lucru pe care îl auzim dacă închidem ochii, golim mintea și stăm liniștiți. Ea dă direcția, ea dă gesturile, ea spune adevărul, ea e mai presus de toate. Ne poate aduce fericirea, dar numai dacă o ascultăm. Ceea ce e foarte greu pentru că, încercându-ne puterea, este de cele mai multe ori irațională, inexplicabilă, buclucașă, nesăbuită, sălbatică, surprinzătoare, neliniștită, crudă, neînțelegătoare, indiferentă. Ne poate băga în mari belele, în cele mai complicate sau penibile situații și ne poate provoca pe moment suferință, dar nu ne îndeamnă niciodată la rău. Nu a reușit nimeni să trăiască împotriva inimii sale și să fie sănătos, fericit și liber în același timp. Ea ESTE și nu putem face nimic împotriva ei; e singurul lucru de care nu ne putem atinge. Și este aceeași, indiferent dacă o ascultăm sau nu. Diferența între a o asculta sau nu constă în fericirea sau nefericirea noastră în viață. Totul este o chestiune de alegere pentru fiecare în parte.
Am observat că cei care au ascultat-o și-au transformat viața într-o poveste reală, palpitantă în care fericirea, dragostea și sănătatea au fost partenerii lor de drum. Cei care nu au ascultat-o au avut o viață amară, ca o știre, plină de regrete, suferință, boli, nebunie, nefericire și vise frumoase neîmplinite. Cei care au ascultat-o doar parțial au trăit restul vieții în nostalgia vremurilor dictate de ea.
Deci tot ce avem în rest, ar trebui antrenat și dezvoltat ca să facă față cerințelor inimii. Ea știe povestea, destinul, dar îl dezvăluie moment cu moment, astfel încât în permanență să ne surprindă, să ne mențină în priză, să ne testeze puterea și dorința de a o asculta. Corpul nostru este templul în care ea este zeița. Mâna, gura, piciorul, ochii, capul, mintea și urechile trebuie să găsească soluții optime ca să o satisfacă pe deplin și să transforme povestea în realitate, pe plan fizic, concret, palpabil. Altfel, nu își justifică existența alături de ea și vor avea de suferit.