Din fața blogului…

Conan Doyle spunea că “mediocritatea nu cunoaște nimic superior sieși”. Oamenii mediocri pot recunoaște geniul, îl detestă și se simt obligați să îl distrugă.

Geniul are dintotdeauna parte de o existență firavă pentru că mediocritate avem din plin iar energia lui nu se consumă în lupte pentru supraviețuire ci în actele creatoare cărora trebuie să le dea viață. Și culmea este că ceea ce trebuie el să transmită e destinat în principal celor care îl urăsc. Dacă e puternic reușește să transforme mediocritatea în frumusețe. Nu știu de ce, dar cred că atunci când lumea va ajunge să recunoască și să iubească geniul el se va putea multiplica liniștit schimbând totul în frumos până când nu va mai fi nevoie de el.

Pe de altă parte, sunt mulți, chiar și printre oamenii geniali, care cred că geniul poate fi productiv numai într-o atmosferă ostilă și impregnată cu suferință, de aceea o caută și o susțin dinadins. Cum poate o atmosferă caldă, iubitoare, prietenoasă și plină de frumos să fie dăunătoare (mai ales că ea este în esență efectul geniului în lume)? Și cum poate hotărî un om în ce condiții să se manifeste geniul și inspirația în general? Mă gândesc că atunci când nu se mai manifestă și-o fi atins scopul…Și mă mai gândesc că atunci când vanitatea de geniu devine mai reală și mai palpabilă decât însăși scopul său, vine și plata pe măsură. În primul rând oamenii de geniu ar trebui să fie obisnuiți cu frumosul, cu perfecțiunea în tot și în toate, pentru că de acolo le vine seva; dacă nu pot face asta plătesc în suferințe și în chin mult mai mult și mai dur decât alt muritor care nu are habar iar dacă pot face asta presupun că sunt răsplătiți în fericire și frumos mult mai mult și mai bine decât orice alt muritor.

Geniul vine și în același timp ne poate duce într-un loc în care oamenii geniali nu sunt privilegiați, binecuvântați și nici excepții…sunt oameni normali.

E cald, miroase bine şi e linişte. O melodie rusească lentă se aude în surdină. Intru în camera cu lumină difuză şi mă dezbrac de toate straturile de haine, griji, probleme. Afară e frig şi plouă…Mă întind pe masă, cu un prosop gros şi pufos peste mine. Lumânări ard în suporturi de sticlă mov, iar vapori de esenţă parfumată îmi gâdilă nările. Am venit la masaj. Răsfăţul trupului şi odihna minţii pentru bunăstarea sufletului. Vin două mâini să mă frământe după ce s-au încălzit înainte. Închid ochii, renunţ să mai gândesc şi îmi las trupul, cu inteligenţa lui, să se descurce singur. Mă ating întâi stropii de ulei împrăştiaţi intenţionat pe piele, după care vin, într-un dans sincron bine studiat, cele două mâini. Iar eu încep să fug. Fug prin corpul meu să nu mă prindă mâinile. Mă ascund undeva adânc, de unde să văd şi să simt toate astea detaşată, fără să mă foiesc de la gâdilat sau de la durere. De data asta, mă pitesc după colţul sprâncenei proaspăt pensate. Îmi închipui corpul ca o cocă sub presiunea unui făcăleţ. Se subţiază în partea de jos pe măsură ce făcăleţul urcă împingând surplusul. Îmi simt fiecare os, fiecare muşchi, fiecare părticică a corpului ca şi cum m-ar construi cineva acum. Venele şi arterele mi se arcuiesc ca elasticul de la praştie. Degetele de la mâini şi de la picioare mi se întind ca guma de mestecat trasă cu mâna din gura care nu mai are chef să o mestece. M-am predat demult. Refuz să reacţionez şi asta pentru că am încredere şi stiu că ce se întâmplă cu mine e bine. Parcă eu şi cele două mâini care mă frământă suntem din acelaşi aluat.

Până la urmă masajul este un schimb. Dai ceea ce ţi-ar plăcea să primeşti şi primeşti ceea ce ţi-ar plăcea să dai. Un transfer în timpul căruia îţi predai corpul pentru ca mai apoi să îl conştientizezi. Îl iei la o analiză măruntă şi îl pui la punct. Doar este instrumentul de funcţionarea căruia depind emisia mesajelor proprii şi recepţia semnalelor externe.

După ce s-a terminat frământarea am timp un minut să îmi revin. Ies din ascunzătoare să îmi invadez din nou corpul. Parcă e mai mult loc, mai liber, mai senin, mai treaz. Încep să mişc şi mă ridic. Mâinile îmi spun uimite că se simt relaxate chiar şi după atâta muncă. Zâmbesc. Eu mă simt ameţită chiar şi după atâta relaxare. Mă bucur că sunt la loc aşa cum mă ştiam.

Pe lângă mușchii antrenați la sală și mintea dezvoltată în bibliotecă, ce ați zice să ne antrenăm și sentimentele alea frumoase, de care suntem în stare, dar pe care atât de rar le lăsăm să iasă la suprafață? Atunci când ne trezim brusc cu ele, ne simțim vulnerabili, slabi, ușor de manipulat și de rănit, dar în același timp, ele sunt singurele care ne împlinesc și ne oferă senzația unică că trăim cu adevărat. Poate ar trebui să le exersăm, ca să ne obișnuim cu ele, astfel încât atunci când vor apărea în mod firesc să nu ne sperie și să le lăsăm să zburde. Am putea face antrenament zilnic cu o plantă, de exemplu. Toți avem câte o plantă uitată prin vreun colț al casei și rareori reușește să supraviețuiască lângă noi pentru un timp îndelungat. Antrenamentul pe care m-am gândit să vi-l propun presupune gesturi simple în fața plantei și nu aveți nevoie de gantere, saltea sau echipament special:

Zâmbește-i dimineața când îți bei cafeaua, dă-i și ei o guriță de apă atunci când bei tu, gâdilă-i o frunză când ai chef de joacă, rupe-i frunzele uscate de pe ea când nu mai ai răbdare, vorbește-i atunci când nu are cine să te asculte și ascult-o chiar daca nu are nimic interesant de spus. 

Rețineți și următoarele aspecte:

• planta nu va răspunde și nu va reacționa niciodată, pentru că e plantă;
• perioada de antrenament e limitată; nu trebuie să exagerați pentru că veți deveni un nebun care vorbește cu planta!
• când vă simțiți în stare, aplicați ce ați învățat, pe oameni; puteți avea în continuare grijă și de plantă;
• dacă planta moare, asta e! opriți-vă, descoperiți unde ați greșit și continuați cu altă plantă ținând cont de ceea ce ați descoperit;
• trebuie să aveți un scop nobil care să vă motiveze: de exemplu să îi faceți plantei viața mai frumoasă sau să o creșteți mare și sănătoasă;

Poate exercițiul zilnic ne va ajuta să evoluăm în același timp cu planta. Poate ne vom simți după aceea, cu mult mai bogați (deși cu portofelele goale), iar bogăția asta nu va fi în pericol niciodată. Poate vom înțelege cum e cu sfatul creștin ”trebuie să fi mereu gata să oferi fără să primești nimic în schimb, ajungând să elimini efortul și nevoia de răsplată din această activitate”. Poate vom ști să dezvoltăm relații armonioase cu orice formă de viață din jur, nu numai cu plante. Poate vom ști să hotărâm corect cui și ce oferim astfel încât gestul nostru să ne îmbogățească atât pe noi cât și pe cei din jur. Degeaba vom uda zilnic un cactus, dacă el nu are nevoie de apă decât o dată pe an; deși intenția e bună, efectul nu e cel scontat și gestul devine inutil, transformându-se în risipă.

Cei care ne sunt dragi au primit anul ăsta de la noi o plantă care se transformă într-un angajament de lungă durată având în vedere filozofia noastră. Iar anul viitor pe vremea asta, vor primi cadoul meritat, în funcție de starea plantei lor. Înainte să primești trebuie să fii întotdeauna pregătit să oferi nu?

In centrul discuțiilor din spatele blogului, în această perioadă, subiectul cel mai hot este cât se poate de serios și ne-am decis să îl facem public.

De ziua internațională a muncii, Lemon Studio a intrat în TAAN. Dacă vă întrebați ce o fi aia TAAN, citiți mai departe.

Transworld Advertising Agency Network (TAAN) este cea mai veche, mai mare și mai de succes rețea de agenții de publicitate independente din lume. A fost înființată în 1936 în Statele Unite, iar în acest moment are membri din 47 de țări de pe toate continentele.

Scopul rețelei este de a încuraja și facilita schimbul de experiență între managerii agențiilor membre prin împărtășirea bunelor practici și expunerea managerilor la cele mai noi tendințe, studii și inovații din domeniu.

In cadrul întâlnirii globale de la Copenhaga (30 aprilie - 02 mai 2009), la care am fost invitați și noi pentru a ne prezenta agenția, membrii TAAN au votat extinderea rețelei cu doi noi membri: Portugalia și România. România va fi reprezentată de acum înainte în TAAN de Lemon Studio.

Evenimentul a fost organizat de The Duffy Agency (Suedia), iar invitații speciali au fost nume importante din domeniu, cum ar fi: Jonathan Salem Baskin (Advertising Age), Tomas Speight (Masterfile) din Statele Unite, Svend-Erik Engh (Storyteller, Danemarca) sau Carsten Beck (Copenhagen Institute for Future Studies).

Pe scurt, ce am învățat noi din această experiență:

• problemele și situațiile dificile sunt în toata lumea la fel; corect este să le abordăm ca pe niște provocări care ne dau oportunitatea să creștem, să evoluam și să căutăm soluții;
• sporirea creativității, determinarea, stabilirea focusului și curajul de a inova sunt “activele” de care ai nevoie pentru identificarea celor mai bune soluții;
• împărtășirea experienței și soluțiilor tale celorlalți colegi din branșa nu este distructivă, ci chiar benefică; comunicând ne ajutăm unii pe alții să supraviețuim, să creștem, să devenim mai creativi;
• o viziune înaltă și pasiunea pentru ceea ce faci îți pot aduce profitul, și nu invers; astfel te poți poziționa mai bine și poți fi întotdeauna înaintea celorlalți;

Ceea ce au învățat ei de la noi (deocamdată!):

• că vârsta nu este direct proporțională cu creativitatea, inteligența sau performanțele - noi, fiind cei mai tineri membri, suntem exemplul clar al acestui lucru!
• că publicitatea în România are o vârstă fragedă și, în mare parte, ne pregătim și ne perfecționăm la locul de muncă;
• că și România este membră UE, iar capitala este București (nu Budapesta!);
• că sunt și oameni normali în țara asta ;