Din fața blogului…

E cald, miroase bine şi e linişte. O melodie rusească lentă se aude în surdină. Intru în camera cu lumină difuză şi mă dezbrac de toate straturile de haine, griji, probleme. Afară e frig şi plouă…Mă întind pe masă, cu un prosop gros şi pufos peste mine. Lumânări ard în suporturi de sticlă mov, iar vapori de esenţă parfumată îmi gâdilă nările. Am venit la masaj. Răsfăţul trupului şi odihna minţii pentru bunăstarea sufletului. Vin două mâini să mă frământe după ce s-au încălzit înainte. Închid ochii, renunţ să mai gândesc şi îmi las trupul, cu inteligenţa lui, să se descurce singur. Mă ating întâi stropii de ulei împrăştiaţi intenţionat pe piele, după care vin, într-un dans sincron bine studiat, cele două mâini. Iar eu încep să fug. Fug prin corpul meu să nu mă prindă mâinile. Mă ascund undeva adânc, de unde să văd şi să simt toate astea detaşată, fără să mă foiesc de la gâdilat sau de la durere. De data asta, mă pitesc după colţul sprâncenei proaspăt pensate. Îmi închipui corpul ca o cocă sub presiunea unui făcăleţ. Se subţiază în partea de jos pe măsură ce făcăleţul urcă împingând surplusul. Îmi simt fiecare os, fiecare muşchi, fiecare părticică a corpului ca şi cum m-ar construi cineva acum. Venele şi arterele mi se arcuiesc ca elasticul de la praştie. Degetele de la mâini şi de la picioare mi se întind ca guma de mestecat trasă cu mâna din gura care nu mai are chef să o mestece. M-am predat demult. Refuz să reacţionez şi asta pentru că am încredere şi stiu că ce se întâmplă cu mine e bine. Parcă eu şi cele două mâini care mă frământă suntem din acelaşi aluat.

Până la urmă masajul este un schimb. Dai ceea ce ţi-ar plăcea să primeşti şi primeşti ceea ce ţi-ar plăcea să dai. Un transfer în timpul căruia îţi predai corpul pentru ca mai apoi să îl conştientizezi. Îl iei la o analiză măruntă şi îl pui la punct. Doar este instrumentul de funcţionarea căruia depind emisia mesajelor proprii şi recepţia semnalelor externe.

După ce s-a terminat frământarea am timp un minut să îmi revin. Ies din ascunzătoare să îmi invadez din nou corpul. Parcă e mai mult loc, mai liber, mai senin, mai treaz. Încep să mişc şi mă ridic. Mâinile îmi spun uimite că se simt relaxate chiar şi după atâta muncă. Zâmbesc. Eu mă simt ameţită chiar şi după atâta relaxare. Mă bucur că sunt la loc aşa cum mă ştiam.

Două ipostaze aparent foarte diferite. Dintr-un anumit punct de vedere sunt, însă, asemănătoare.

Ca niște muritori de rând ce suntem, ajungem să fim pacienți sau spectatori, dintr-o nevoie de vindecare. Atât arta cât și medicina sunt științe menite să vindece.

Arta, prin toate formele ei, este terapie directă pe suflet, iar pilulele vindecătoare sunt emoțiile și stările emise. Ele se concretizează în zâmbete, lacrimi, aplauze, țipete, sărituri, fluierături și se întorc înapoi vindecătorului pentru evaluarea rezultatului. Cu cât mai multe emoții concretizate, cu atât succesul terapiei crește.

În viața de zi cu zi rar exprimăm cu adevărat ceea ce simțim; emoția este ținută în frâu, astfel încât să pară controlată. Vrem să fim stăpâni pe noi. Dar indiferent că le putem controla sau nu, că vrem sau nu să existe, că vrem sau nu să le transmitem, sentimentele există și au nevoie de eliberare.

Cam la asta zic eu că te ajută arta. Să îți eliberezi toate trăirile de care ești capabil, fără să te simți frustrat, vulnerabil, sensibil, slab. După eliberare și după ce le-ai experimentat, poți introduce o data, de două sau de trei ori pe zi, în viața ta de muritor, pilulele din respectivul moment.

Consumul corect de artă pare complicat și inaccesibil pentru mulți indivizi. Poate pentru că trebuie să îți pui singur diagnosticul. Acesta ar trebui să se stabilească în functie de lipsuri, de ceea ce “urla” și trebuie eliberat; trebuie să intuiești ce ești pregătit să eliberezi: un zâmbet sau o lacrimă. 

După aceea alegi tratamentul. Ai nevoie de râs se recomandă “comedie”, ai nevoie de plâns “tragedie”, vrei să vibrezi “ateneu sau operă”, vrei să urli și să sari în sus “concert pe stadion”, vrei să amețești sau să plutești “dans sau balet”, vrei călătorie în altă lume “carte sau film”, s.a.m.d. 

Cum un șampon îți vinde “părul mătăsos” un spectacol ar trebui să vândâ emoție/trăire/sentiment, adaptate chiar pentru consumul amatorilor sau avansaților, astfel încât “consumatorului” să îi fie cât mai ușor să aleagă și să se pregătească.

De exemplu, când te duci la teatru trebuie să fii pregătit pentru terapie și mai ales trebuie să știi pentru care anume; altfel e în zadar, poți pleca fară să fi înțeles ceva, poți “eticheta” greșit sau poți considera banal ceea ce ai văzut.

Asta ar fi explicația pentru care Joshua Bell nu a avut succes la metrou; nu îți poți deschide sufletul pentru terapie în timp ce cauți cartela de metrou, decât dacă ești super-avansat și echilibrat, reușind să fii nici cu picioarele pe pământ nici cu capul în nori, ci undeva la mijloc, foarte aproape de ambele. Nu poți surpinde emoție și sentimente la metrou, cum nu poți extirpa nici apendicul.

Medicina, pe de altă parte, tratează trupul, fixează neregulile “tehnice” astfel încât să putem funcționa în mod optim. Nu se ocupă de sentimente. Mulți pacienți ies dezamăgiti de la medic că nu i-a tratat cu căldură, că este rece și indiferent. Medicul așa trebuie să fie. Dacă s-ar încurca cu sentimentalisme nu și-ar mai face treaba bine. 

Atât medicul cât și artistul sunt vindecatori, iar noi trebuie să știm de care și când avem nevoie. Important este să nu îi încurcăm între ei și să nu ignorăm pe nici unul. În mersul muritorilor pe sârmă, ei ajută la menținerea echilibrului.

PS: La o reprezentație Piersic îi mulțumea unui chirurg din sală pentru a doua prezență la spectacolul respectiv. Fiind în același timp și muritori au și ei nevoie unii de alții; de fapt, s-ar putea să fie cei mai dezechilibrați dintre noi toți. Consumând excesiv emoții nu le mai poți stăpâni sau le pui embargou definitiv și ocupându-te numai de trup devii imun la sentimentalisme.